Bărbatul destrămat (2)

Atunci când, duminica dimineaţa, îmi fac turele de stadion, inevitabil mă gândesc la tot felul de chestiuni din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat. E unul dintre cele mai bune prilejuri de meditaţie asupra propriei tale vieţi, aşa cum a fost ea, cu inepţiile şi momentele ei de strălucire. În timp ce corpul se străduiește, fericit ca un iepure scăpat din bătaia puştii, să se elibereze dintre straturile de gudron şi anchiloză şi să păstreze un ritm egal cu sine pe parcursul întregului traseu.

Mă gândesc la S., fosta mea soție. Ne-am despărțit pentru totdeauna, nimic nu mai poate fi întors din drum. Au rămas doar aceste stranii străfulgerări intime, frânturi meteorice traversând cerul pal al clipei.

Îmi dau seama că o mulţime de lucruri construiesc, insesizabil şi meticulos, zi după zi şi an după an, realitatea vieţii în doi, e un adevăr cât se poate de evident în simplitatea lui. Dar deopotrivă construiesc şi iluzia vieţii în doi, fantoma acestei comune viețuiri, reflecţia în iluzoriu; o realitate secundă, de umbră, care te însoţeşte mai departe, chiar dacă povestea s-a încheiat la un moment dat și drumurile s-au despărţit definitiv.

Alte lucruri, de mai mică amplitudine, fugare, la fel de incontrolabile, îmi trec prin minte, în vreme ce trag ritmic din coate și gâfâi ca o morsă luptând pentru locul ei pe marginea stâncoasă a ţărmului. Mutra veselă a lui Leo de acum 20 de ani, când dansa, desculț – de fapt dansa e mult spus, se bâțâia, copil-beat și adorabil – pe Personal Jesus. Nimicuri sau chestiuni a căror gravitate s-a stins odată cu trecerea anilor.

Tuturor ni se întâmplă la fel. În anumite momente de răgaz sau de așteptare, când călătorim și pe fereastra vagonului de tren peisajul se derulează cu repeziciune, când așteptăm, în stații, la ghișee, când nu e nimeni cu noi, de fapt, doar noi. Cumva autonom și destul de neclar, faliile diferite, imaginile întregi sau parțiale, vechi și uitate senzații, chipuri și voci, tot ceea ce e adormit în straturile noastre interioare și înseamnă pentru noi trecut, urcă deodată la suprafață, în miezul clipei prezente, independent de voința noastră, asemeni unor vise, ceea ce unora dintre noi ne conferă un aer melancolic și absent. E plăcut să fii absent. Abstras. Sus, foarte sus și departe, în straturile de aer, în evanescență, plutind la orizontul berzelor. Partea incomodă începe atunci când trebuie să revii cu picioarele pe pământ. Redevii un ins responsabil, atent, colocvial. Îţi plăteşti facturile, acorzi prioritate, mergi la serviciu, contribui la fondul de pensii şi, mai ales, regăsești consistenţa şi dulceaţa lucrurilor imediate şi necesare.

În contrastul plutirii la orizontul berzelor l-aș așeza cu mână sigură pe Bebe, cel mai bun exemplu de ins perfect prezent în propria lui existență. Genul de cetăţean care nu tace niciodată și nu suportă atunci când nu e centrul lumii. Tipul non-melancolic perfect. Poate și de aceea îl vizitez rar, căci îl găsesc foarte obositor, deși e adevărat că mă trezesc deseori invidiindu-i vitalitatea nebuloasă, neastâmpărul, ciudata fericire perpetuă în care e înfăşat ca un prunc nou născut. Mă întreb din ce rădăcini poate veni felul lui acaparator și abramburit de a fi. L-am surprins de câteva ori privindu-mă, iscoditor, la rândul lui, pentru o miime de secundă, ca și cum ar fi căutat să descifreze, în mine, posibile punți de legătură. Așa cum privești un corp străin de care ești totuși în mod obligatoriu apropiat. Așa cum privești un coleg de celulă sau de salon de spital. O infracţiune sau o maladie similare vă ţintuiesc în acelaşi spaţiu.

Sau mă gândesc la Ştefan. A plecat în America, imediat după ce a terminat Agronomia. Mă aşteaptă o groază de posibilităţi, îmi spunea. Dar aceleaşi posibilităţi, o groază, te aşteaptă şi aici, ar fi trebuit să-i spun. Dar nu am spus nimic. Nu se făcea să-i stric entuziasmul. Poate că nici nu realizam cât de mult mă va afecta despărţirea de el. Verile ni le petreceam în majoritatea timpului la ştrand. Ascultam, revărsându-se din pâlniile megafoanelor amplasate pe stâlpi, aceleaşi melodii pop, uşor siropoase, dar totuşi foarte plăcute, ale anilor `80. Totul se lega. Pasele noastre în micile meciuri de pe plajă, sticlele de pepsi, muzica, strălucirile verzui ale apei din bazin, fetele, subţiri şi frumoase în costumele lor de baie, înflorate, şi despre care comentam în fel şi chip, cupele de tablă ale duşurilor din care ţâşneau firicele de apă cu gust de clor, şlapii, cărţile, soarele puternic ca un bivol traversând preeria cerului. Trăiam, atunci, perfecţiunea în sine, singura la care aveam acces şi de care aveam cu adevărat nevoie.

Sau la M. cu care am, de ceva vreme, o relaţie plăcută şi confuză, probabil una fără nici un viitor. Nu aş şti ce să-i reproşez. E una dintre acele femei cu care ai putea trăi fericit până la adânci bătrâneţi, şi dincolo de cele mai adânci bătrâneţi, în neantul impalpabil şi translucid. Dar cu toate acestea ştiu, cumva, că lucrul acesta nu e nicicum posibil, aşa că iau, pe moment, partea bună a lucrurilor şi mă mulţumesc cu ea. Ce aş putea face?

Tură după tură, alerg, străbat traseul ovoid şi dens. Sunt un mecanism încăpăţânat şi greoi, purtând cu sine freamătul fragmentar de nestăpânit, făpturi şi senzaţii, Totul. Iar ceea ce descriu acum nu e nici literatură, nici viaţă, ci zona periferică, de frontieră, mlăştinoasă şi nesigură, unde începe o lume despre care crezi că nu ştii nimic şi se sfârşeşte o alta, despre care crezi că ştii deja totul, teritoriu al nimănui, smârcuri, ceaţă, nostalgie şi ademenire, teamă îngrozitoare şi fericire de iepure scăpat din bătaia puştii.

Foto de pe viataverdeviu.ro