Carmen Firan
Am chemat singurătatea la masă.
La șapte fix. Butonul de sus
cu numele șters, deși neapăsat demult.
A treia ușă pe dreapta de la lift.
Soneria nu sună.
Preșul e ros. De timp. De nimic.
Plouă mărunt. Înadins.
Râuri subțiri se preling pe ferestre.
E ceață și frig. Ca în dimineața aceea de toamnă
la munte când ți-ai legat șiretul la bocanci lângă pat
și ai pretins că trebuie să urci piscurile
apăsat
unde nu te aștepta nimeni
unde nu era nimic de făcut
doar cerul cenușiu despicat de lacrimile mele
râuri subțiri picurând sare pe pietre.
E șapte trecut. Lumânările sunt mai scurte de-acum
vinul a secat în pahare
țiuie liniștea ca un glonte scăpat la-ntâmplare.
Și vine. O aud foșnind. Sar la ușă.
Îmi lipesc urechea de lemnul ei rece.
Îmi crește un munte în piept.
Carnea e și ea rece. Farfuriile au obosit.
Și vine. Își strecoară capul prin draperia de fum.
Îmi mângâie părul. Și trece.
(sursa foto: stihi.ru)
