Marcel Vișa 
Oboseli răsărite de niciunde
se aștern în cărnurile moi ale târfelor
de la etaj
E ora închiderii,
scările se prăbușesc
sub pașii grăbiți ai amanților
Porțile se-nchid,
luând ostatic,
sub lacăte zornăitoare,
trupul extenuat al zilei
În lemnul putred al pereților,
se fixează liniștea,
ca un antitablou de-al lui Munch
Casa omite să expire duhoarea șobolanilor morți sub pardoseală
În nările ei imaginare dorm cucuvele albinoase și miriapode gigant
Luna privește prin geamul rotund al memoriei
trupurile stafidite în care au eșuat câteva suflete,
scalpează, cu razele ei,
forme de viață ițite prin crăpăturile somnului
(somnul cu stemele lui ruginite),
agață în cuie răsărite ici-colo,
hainele largi ale trupurilor abandonate
O umbră costelivă, acoperă frigul,
îl protejează de oameni și spectre stătute,
rătăcite prin morgi imaginare
Sătul să văd,
mă întorc pe o parte și ascult hămăitul neîntrerupt al mașinii de spălat,
torsul pisoiului negru din prag
Sub becul chior, înghițit de fluturi,
numărăm corpuri astrale ce se pierd sub pliurile dimineții
