Veioza

Când am ajuns la el, tata purta o pijama ponosită,
stătea încovoiat pe marginea balustradei și ne aștepta.
Am alergat să-l îmbrățișez, însă,
cu chipul schimonosit de groază,
mi-a făcut semn să mă îndepărtez
– îi era teamă să nu îmi transmită boala -.
Nu l-am ascultat, dar mama s-a răstit la mine
– ceea ce nu îi stătea în obicei -.
Chiar și așa, bucuroși să ne revedem,
am coborât scara exterioară, în spirală,
care ducea în curtea sanatoriului,
unde ne-am așezat pe o bancă.

Au început să discute, în timp ce eu am pornit în „explorare”,
intrând în vorbă, de-a valma, cu asistente, doctori și bolnavi.
Mă fascina aparatura medicală învechită,
depozitată lângă peretele clădirii,
aparatul Roentgen cu transformatorul lui uriaș (o bobină cu spire groase de cupru)
și tubul radiogen din sticlă
în care se observau spiralele și ținta wolfram.
Devenisem minuscul,
pășeam prin labirinturile lui complicate,
departe de lumea reală,
la adăpost de durere, și totuși în adâncul plămânilor ei.

În scurt timp ceața s-a ridicat, iar soarele a răsărit.
Se făcuse amiază și urma să plecăm.
Important era faptul că se simțea mai bine -sau cel puțin așa ne-a spus el -.
Vecinul lui de pat, la plecare, ne-a dăruit o veioză
meșteșugită cu migală în zilele plicticoase de spital.
Sub abajur avea un alt abajur de carton,
un carusel rudimentar care începea să se rotească de îndată ce becul se încingea.
În el erau decupate cu foarfecele
forme grosolane de pești, sirene și alte ființe fantastice.
Ajuns acasă am așteptat cu înfrigurare seara, s-o aprind. Nu am fost dezamăgit.
O lume magică s-a lăsat proiectată de îndată pe cei patru pereți.

A revenit acasă după mai mult de-o lună, deși nu părea a fi bine.
A dus-o așa până în treișpe noiembrie.
În fiecare seară de priveghi, am aprins la căpătâiul lui veioza.
Aceasta transforma camera într-un acvariu
în care mortul plutea scăldat în lumină,
supravegheat de ființe fantastice care se derulau pe pereți,
pe trupul lui.

Privind fix într-un punct,
aveai impresia că mortul lua, subtil, locul figurinelor,
și încăperea se umplea de morți plutitori, veseli,
care intrau, tot intrau pe fereastră și ieșeau tot pe acolo în beznă și viscol.

Clipeai, iar ferestra devenea din nou copca cu peștișori luminoși
ce invadau încăperea,
mitraliau cu trupurile lor aerul îmbâcsit de moarte.

A fost singura dată când concursul „cine clipește ultimul”
inițiat de tovarășii de joacă,
mi-a prins bine.