Veioza

Când am ajuns la el, tata purta o pijama ponosită
Încovoiat pe marginea balustradei
ne aștepta.
Am dat să-l îmbrățișez,
însă, cu chipul schimonosit de groază,
mi-a făcut semn să mă îndepărtez
– îi era teamă să nu îmi transmită boala -.
Nu am vrut să îl ascult, dar mama s-a răstit la mine
– ceea ce nu îi stătea în obicei -.
Chiar și așa, bucuroși să ne revedem,
am coborât scara exterioară, în spirală,
ce ducea în curtea sanatoriului,
unde ne-am așezat pe o bancă.
Au început să discute de-ale lor
în timp ce eu am pornit ,,în explorare”,
intrând în vorbă, de-a valma,
cu asistente, doctori și bolnavi.
Mă fascina aparatura medicală învechită
depozitată lângă peretele clădirii.
Se făcuse amiază și urma să plecăm.
Nu am realizat când ceața s-a ridicat, iar soarele a răsărit.
Eram la adăpost de durere, totuși în adâncul plămânilor ei,
departe de lumea reală,
devenisem minuscul și pășeam prin labirinturile complicate
ale aparatului roentgen
Ținta wolfram și tubul radiogen din sticlă,
transformatorul lui uriaș (o bobină cu spire groase din cupru),
deveniseră elemente ale unui amusement park.
Vecinul lui de pat, la plecare, ne-a dăruit o veioză
meșteșugită cu migală în zilele plicticoase de spital.
Sub abajur avea un alt abajur din carton,
în care erau decupate cu foarfecele forme grosolane de pești,
sirene și alte ființe fantastice,
un carusel rudimentar care începea să se rotească de îndată ce becul se încingea.
Am așteptat cu înfrigurare seara, s-o aprind.
O lume magică a fost proiectată de îndată pe perete.

El a revenit acasă după mai mult de-o lună,
deși nu părea a fi deloc bine.
A dus-o așa până în treișpe noiembrie.
În fiecare seară de priveghi am aprins la căpătâiul lui veioza.
Privind fix într-un punct aveai impresia că mortul lua, subtil, locul figurinelor,
plutea, supravegheat de ființe fantastice
care se derulau amețitor pe cei patru pereți,
iar camera se transforma într-un acvariu de lumină.