Marcel Vișa 
(aici) unde noaptea vine camuflată sub coviltirul căruțelor trase de fluturii cap de mort.
Uită-mi neliniștea sufletului rămas pe dinafară
Lasă-mă să-ți gust carnea dulce,
voi trage pledul ros de șoareci și molii
peste ce va rămâne.
Mă găsești în apropierea apelor curgătoare,
gol până la brâu, capul în palma stângă
De ceva timp rad funinginea depusă pe oasele pietrelor dezvelite de secetă.
Cuțitul s-a tocit în carnea stâncilor cu chipuri umane.
Pe dealuri, gonesc în haită câinii de vânătoare,
iau urma prăzii,
amușină mușchiul jilav,
latră (la) nălucile ivite din cețuri
printre copaci seculari putreziți pe alocuri.
Ia-te după sunetul cornului, țipătul lișiței, al rațelor sălbatice. Mă vei găsi ușor.
Vom face dragoste deasupra focului aprins de bătrâni cu frunzele căzute între noi, din noi, anotimp după anotimp.
Nu ne cunosc dar, cu greble ușoare, de lemn,
cu dinți tociți, de răchită, adună tot ce a căzut vreodată la pământ.
Te aștept cu pieptul deschis,
temerile la locul lor
Pușca e agățată în cui, iar masa pusă.
Am vânat, ore în șir, să-ți gătesc bucate ne(mai)văzute.
Câinii dorm în cotloane ascunse,
nălucile bântuie mai departe pădurile de ferigi clătinate de vântul ce se tânguie prin ulcele sparte, de lut, cu voce de bătrân muribund.
Ucigașii pândesc, din trestii, clipa propice,
dar liniștea e aici, pe masa de lucru,
am construit-o rotundă ca o mămăligă,
aburindă precum trupurile sfâșiat de lupi într-o noapte de ianuarie.
Doar carnea lipsește, dulce femeie,
lasă-mă să te devorez, te adulmec
precum ogarul obsedat de vânat.
Ți-aș gusta umezeala sexului, precum un rătăcit al deșertului, roua adunată pe pânza cortului, dimineața.
Te voi lăsa apoi, goală, să-mi citești la lumina flăcărilor,
să îți apeși buzele pe chipul brăzdat de cicatrici,
să mă vindeci pe jumătate,
iar cealată parte să o arunci fantasmelor din iarna în care ne vom afunda prea curând.
