Marcel Vișa 
Ai avut și tu un Manole,
a reușit să te zidească în tine,
iar eu, acum, cred că pot cu mâinile goale să dărâm cavoul.
Naiv? Visător? Se prea poate.
Nu-i nimic.
Număr cărămizile unite cu extra mortar,
mă gândesc la soluții.
Ajută-mă, respiră (atât cât poți)
prin deschizătura făcută cu podul palmei.
Ți-am dat jos primele temeri,
nu le așeza la loc,
mâinile îmi sângerează deja .
Unelte sofisticate nu pot folosi. Ești fragilă, detești zgomotul.
Voi tăcea, am să muncesc pe brânci, zi lumină, aidoma unui deținut ajuns în libertate,
speriat de noua și îngrozitoarea singurătate.
Fă-mă, din nou și din nou, prizonierul brațelor tale.
Sap un tunel în materia care suprimă atingerile.
Am unghiile descărnate, nu deveni una cu zidul, voi fi nevoit să dărâm totul pentru a te reconstrui.
Te simt când plângi, aud bătăile accelerate ale inimii
în peretele nordic al nopților lungi de iarnă.
Trupul tău n-o să reziste prea mult frigului de oameni.
Sună cliseic, știu, dar nu mai contează, nu pot reinventa tristețea,
mă doboară originalitatea prin care te sinucizi lent.
Ai putea să faci o mișcare brutală, dar sinceră, plină de curaj, să te scuturi de zidul în umbra căruia stai.
Ce-i drept, nu prea iubești soarele, însă, în „adăpost”, mușchiul jilav și igrasia ți s-au așternut pe suflet. Asta te face să crezi că ai rămas fără simțuri.
Nu e așa!
Lovește-ți carnea de perete, ai să vezi cât de palpabil e totul, durerea nu minte
niciodată.
Sapă din interior, sap din exterior cu mâinile goale.
Vom dizolva temerile,
ne vom uni palmele, degetele se vor întrepătrunde, trupurile.
Vom deveni totul sau nimic.
Fă-mă parte din tine, dezbracă-te de rocă,
pune-ți, mai bine, rochia de bal,
cochiliile sunt pentru melci; evadăm în grabă din aerul stătut care abia susține tavanul,
dintre pereții groși, dar umezi,
din melasa în care fermentează drojdia singurătății.
