Marcel Vișa 
Pe vremea când se pregătea de moarte
stătea ore în șir pe scăunelul din fața sobei,
întorcea cu cârligul jăratecul.
Flăcările iscate în răstimpuri îi mistuiau cuvintele.
În liniștea cu iz de izolare distingeam fâșâitul de aripi al păsărilor,
ziua frecându-se de acoperiș ca burta unei balene uriașe,
muribunde.
În ultima zi
privea pierdut pe fereastră un nu știu ce interminabil.
Am aprins focul, în locul lui. Flăcările se întindeau, îi cereau ajutor,
bolnave și triste, abandonate.
În hol, pisica fătase un frig învelit în cârpe. Mieuna stins dincolo de real.
Seara, șindrilele gemeau coapte de umezeală, burlanele picurau
Între mine și el se instalase un perete de abur, un paravan mâncat de molii.
Contorsionate de vânt, firele electrice au cedat,
lumina gălbuie a lămpii juca violent pe fețele noastre împietrite
– laser grosolan mânuit de soarta atinsă de parkinson –
Am plecat la culcare de mama îndemnat:
„odihnește-te, vin și eu”
A sosit, înaintea ei, dimineața rece și palidă,
după noaptea de insomnie în care ascultasem bârnele trosnind,
viscolul.
Nopțile (toate) se comprimaseră într-un bulgăre uriaș de bezne,
rostogolindu-se peste membrele fragile, chircite de frică,
ale copilului ascuns în plapumă.
