Marcel Vișa 
Așezat șerpește în pragul casei,
sculptez în pulpa piciorului de furnică,
o fugă uriașă.
Chemarea ce se cerne sub cerul livid,
blurat pe alocuri de nori sepia
și vânt.
O zi cu suprafețe metalice reci. Diamant șlefuit e nepăsarea,
obiect contondent care apasă creierele mamiferelor rătăcite
în hățișul de cabluri.
Alături de mine, cafeaua și câinele ciobănesc,
nu latră, nu mișcă, nu dă din coadă,
(pare) mort în blana strămoșilor patrupezi.
Deschid laptopul și tastez cu labele lui
poeme ce mușcă degetele nepregătite să perceapă sunetul,
ecoul tunetului și stingerea lui după munții de unghii tăiate în carne.
În depărtare, orașul fumegă,
își lungește umbrele printre ferigi și movile de capete
mă cerșește cu tentacule de bitum,
asfalt și piatră cubică,
lut frământat de roțile automobilelor cu mulți cai putere,
mă vrea în celulele lui de plastic,
apatic și trist,
sculptând în trupul iubirilor trecătoare
spații vaste de-un alb dezolant.
