Marcel Vișa 
Ciuperci bolborosind în tigaia tăietorului de lemne
Câinele împinge ușa
El și vântul
Anul acesta m-au chinuit amintirile copiilor căzuți la revoluție
Apar în geamuri și tac
Mă privesc cu ochi de jăratic
Îmi iau toporul și ies în viscol
Rotesc lama ascuțită în carnea gerului
Capetele dispar, urechea câinelui sângerează
Toamna, culegi ciuperci, îți mai astâmperi foamea,
dar iarna, doar iepuri prinși în laț
Limbi înghețate, de pus în supă
Să ne retragem în munți!
Să înghețăm cu toții!
Stau de vorbă cu mine în ciobul de oglindă
Îmi anesteziez singurătatea.
Iau briciul, dau jos barba de pustnic, crestez adânc în obraji, cărări ale sângelui
Iepurii se zbat în lațuri, pădurea trosnește
Sparg pojghița de gheață din găleata cu apă
Beau pe săturate din cana de metal, junghiuri dentare
La ușă, rânjesc lupi cu colți de vinil. Plăci de pick-up uzate, legate în vânt, sperietori pentru păsări, redau sunete venite din alte lumi
Un „Elvis love me tender”, zombie, pedalează printre nămeți
Boxe cârpite, cu membrane fosforescente și beculețe de casetofon rusesc, „retroredau” liniștea pământului înghețat
Mai am o carte de pus pe foc și mă voi rupe de lume
Mai am un capitol de înghițit, cadavrul se umple, treptat, cu ziare,
iar fitilul rămâne ieșit pe gură, lung de un metru
Mănâncă tot din farfurie, copile, îmi spune holograma mamei, apărută la timp ca să mă liniștească.
Mai am o ciupercă de vise frumoase,
apoi voi rămâne captiv în real
