Marcel Vișa 
drumul,
pădurea
deveniseră mov
în lumina filtrată de elitrele insectelor uriașe.
ne țineam de mână privind dronele care survolau zona
eram în siguranță
îngropasem adânc în smoală
cadavrul,
lăsasem în urmă satul
cu lătratul mecanic al câinilor de pază
și țipetele schingiuite ale strigoilor.
îmi zâmbeai senină
cu ochi îngrozitor de frumoși
în care se oglindeau
sclipirea cuțitului
și degetele fine ale destinului.
ne apropiam de șoselele nisipoase
ale capătului de lume
continuate în drumuri forestiere
din aer flancate de stânci abrupte
de bitum
simțeam pe limbă gustul amar al pietrișului…
livezile de meri sălbatici ne-au făcut cu mâna
stârnind vijelia
iar dronele cădeau din cer
fiecare în fagurele ei
abia așteptam să le gustăm mierea
proaspăt fabricată din plastic topit și lemn dulce
înainte să facem ultimul pas
ne-am așezat în ierburile înalte
cuțitul s-a retras din rană
ne-am luat cuminți pastila
și am râs cu poftă atunci când ultima picătură de apă
din univers
a alunecat pe gâtlejurile noastre sugrumate de emoție
eram la marginea somnului
și m-ai împins adânc
în tine
întunericul ne-a învăluit cu smoala lui călduță
contururile noastre s-au mai încăpățânat un pic
înainte să se topească (de tot) unul într-altul.
