Marcel Vișa 
Am deschis o spălătorie de morți.
Au venit cu miile,
așezându-se, cuminți, la coadă,
în așteptarea jetului răcoritor
peste oasele încinse de arșița uitării
și a verii.
Au înțeles greșit, unii,
anunțul de pe olx,
și-au adus rudele decedate recent.
Nu spăl morți proaspeți, domnule,
ei n-au nevoie de dușuri reci!
Doar cei foarte vechi,
fără nicio rudă care să-și amintească de ei,
să le toarne un păhărel de rachiu peste cruci,
doar ei pot să vină.
Nu s-a inventat un deodorant care să țină veșnic,
iar ei transpiră abundent
din măduva oaselor care le-au mai rămas
prin gropi adânci, coșciuge strâmte ca niște garsoniere închiriate la suprapreț
unor studenți de provincie
Morții,
acești elevi novici într-ale cunoașterii postcarnale.
Profesorul lor doarme la catedră,
în fața unui covrig abandonat pe fața albă de masă
murdărită cu cretă
Febril, gesticulează în somn,
iar morții fredonează, nazal,
un cântec inexistent
pe un portativ invizibil.
Pleacă la vestiare, își adună de pe jos pieile învinețite de furie,
își lipesc resturile de carne,
apoi se așază în cadă așteptând sângele să li se întoarcă în vene
Am rămas singur, după ora închiderii, în hala uriașă,
spăl cu furtunul aerul prin care au trecut cândva
trupurile celor pe care i-am iubit.
