Marcel Vișa 
Cu ferestre deschise pe laptop,
înconjurat de leduri care pâlpâie blând
Vorbesc cu tine pe skype de o oră,
nu mă satur
Războiul s-a amânat,
nimic rău nu poate să se întâmple în timp ce îmi șoptești în cască
declarații de dragoste
O moleșeală plăcută mă cuprinde,
aș mai dormi o viață, dar e ultima și e aproape primăvară
Turbinele eoliene și panourile solare produc (mai) multă energie
care îmi alimentează costumul de supraviețuire
O voce gutural-robotică mă
anunță că e gata cafeaua
Mașina strânge resturile micului dejun
pe marginea patului, metal topit și cioburi de sticlă
sorb câteva picături din lichidul fierbinte,
iar ledurile se sting
În încăpere pătrunde aer cald prin peretele prost izolat,
sistemul de ventilație aduce miresme de frunze aprinse și circuite supraîncălzite
Aproape-deșertul îmi bate la ușă
În rezervorul țigării electronice nu e nicio picătură de otravă,
sticluța cu uraniu de pe noptieră
îmi alimentează plutirea între a fi și a nu fi
Iubitei i s-au terminat bateriile,
mă privește din cadrul monitorului de 22 inch
privirea-i fixă îmi amintește de moartea trecută
aștept cu nerăbdare s-o îmbrățișez
Prin pereți pătrunde un fum translucid
apoi o ceață rece ca o atingere venită de dincolo
Circuitele supraîncălzite scot sunete seci
din difuzoarele mele răzbate un oftat
ea începe să clipească eu să nu
cumva ar trebui să ne sincronizăm morțile
în diminețile următoare
