Marcel Vișa 
cum se hlizesc prin lucarne strigoii
în toiul iernii
poartă fâșii de cețuri de jur împrejur
iar noi
aprindem focuri de ziare prin cămine dărăpănate
ne adăpostim sub podeaua caselor părăsite
adormim cu mâinile pe piept
în timp ce viforul flutură folii de celofan
ce țin loc de uși
în răstimpuri
vânăm șobolanii care gonesc printre noi la ore târzii din noapte
zgomote subtile de pași reverberează prin țevile de canalizare și tuneluri
direct din morminte
un telefon fără fir al spiritelor
anunță deschiderea sezonului insomniilor acute
groaza se așterne în oameni precum omătul crematoriilor
din lehamite de întuneric
împărțim același chibrit
ne lăsăm seduși de cuantele de lumină
reflectate în retina fiarei flămânde
care ne pândește de sub capacul pianului
răniți de schijele sunetelor
ne purtăm în brațe spre subsoluri
acolo unde se scurge sângele animalului jertfit de sărbători
iar ecourile mute se lovesc tot mai rar de pereți aidoma unui fâlfâit din aripi
unde viscolul nu pătrunde și nici tânguitul jalnic al bătrânei muribunde
aflate peste drum
înainte de coborârea în bezna din pântecele oglinzii
udăm florile
udăm șerpii
udăm vârful degetului în sexul cadavrului mucegăit pe scări
și facem sfeștanii de-a lungul pereților criptei
abia apoi ridicăm cearșafurile albe de pe oglinzi
din ele ne privesc chipuri spoite cu var și tristețe
iar noi pășim în gurile lor apoase
orbi și timizi precum niște pui nătângi de pisoi
în gura anacondei
