Sonet

Mi-e sufletul închis într-un cristal.

Dacă privești prin el vezi curcubeie,

Izvoare verzi din care nimfe vin să beie,

Spălîndu-și fluturii și curul ideal;

Stau doar pe brînci și-așteaptă printre mure,

Vreun cerb, vreun zmeu sau poate chiar un înger

Să le-nfășoare-n șoapte și-n răsfrîngeri

Spre a le face-apoi, moi, să îndure

Cele mai strașnice și îndelungi alaiuri

De fauni laudînd sînii din naiuri

În timp ce roua crește-n mari nămeți pe plaiuri,

Ademenită de privighetori și grauri,

Linsă cu poftă, de pe brusturi, de balauri…

Căci Dumnezeu e bun și ne învață

Plăcerile, de dis-de-dimineață,

Ca să le ținem minte-o-ntreagă viață…