Emil Brumaru
Cu ce tenacitate Dumnezeu
Ne-a azvîrlit, cînd ne-am iubit, din raiul său!
Eram impuri. Mîncam prea multe mere
Satisfăcîndu-ne o singură plăcere
Ce nu-nceta nici cînd se înopta
(Căci pîn’și raiul avea noaptea sa!)
Și cerul tot cu mere se-nstela.
Prin iarbă se foiau doar șerpișori
Care mușcau de zeci de mii de ori
Fesele Evei pline de candori,
Emoții dulci, îmbujorări, sudori,
Încît nu pridideam s-o liniștesc,
Proptită de un arbore firesc,
Cu scoarța aspră, și simțirea să-i muncesc!
…………………………………………….
Pe-atuncea raiul era plat ca farfuria
Și noi ne zgrepțănam de margini bucuria,
Să nu cădem în hăul dedesubt
Unde și măduva din oase mi-ai fi supt
În lăcomia și lubricitatea ta
Din ce în ce mai fără de tafta!
(sursa foto: descopera.ro)
