Emil Brumaru 
Dînsa era atît de frumoasă,
Încît pe sînii și fesele ei pînza-n mătasă
Se transforma, unduioasă.
Și florile se luau după ea
Ca să-i facă la geamuri perdea
De miresme cu falduri
Grele de smirnă și narduri,
S-o ferească de privirile noastre de peste garduri.
Și fîntînile-și aduceau apa la suprafață
Fără găleată
S-o atingă pe mîini și pe față
Și pe ce-avea mai fată
De dimineață…
Dînsa era atît de frumoasă
Cînd intra iar în casă
Încît îngerii se ascundeau sub fața de masă
Să nu-i ispitească la lucruri
Pline de damfuri și sucuri…
Și seara făcea lampa mică
Să afle și Domnul din ceruri că-i singurică
Și-i saltă-n tavan cămașa de noapte de frică,
Fiindcă e și mai frumoasă,
Goală rămasă!
