Wŏ ài nĭ!*

(titlu aparent provizoriu, dar pe veci stăpân, în orice limbă a Pământului)

Au fost odată, ca niciodată, doi tineri care s-au luat de mână și s-au aruncat, pe la douăzeci de ani, într-o verighetă cu apă puțină. C-așa zicea Sorescu că-i strofa, iar ei simțeau că, dacă tot s-au găsit, nu mai au nimic altceva mai bun de făcut. Și nici nu s-au înecat, nici nu s-au sfărâmat din pricina asta, în ciuda predicțiilor și a vremurilor. Nu încă, deși, ca în toate poveștile, începutul istoriei lor se pierde în negura timpului de dinainte de smartphone-uri și modificări genetice, iar anilor le-am cam pierdut șirul. Nu și întâmplărilor, bune sau rele.

În țara aceea, în care trăiam cu toții o himeră și un coșmar deopotrivă, căsătoriile erau (de cele mai multe ori) pe viață, cu toate că până și Dumnezeu părea ateu într-o lume de-Partid-și-de-Stat. Și toate erau roșii, în declarații: directive, vieți (cu o tentă oficială spre roz-bombon, avântate către Înaltele Culmi de Progres) și căsnicii. Realitatea era mult prea gri, însă promisiunile trebuiau să fie solemne și definitive, credeau tinerii noștri. Așa că, fără să aibă cu adevărat noțiunea veșniciei și fără cel mai mic ghid cu instrucțiuni de folosire, numai cu cele intuite trăgând cu ochiul la viețile familiilor lor și la ale celor din jur, s-au avântat împreună pe o cale pe care o construiau pe măsură ce înaintau pe ea. Discutând (uneori aprig) pe traseu, ajustând, robotind, râzând, zidind Acel Copil pe care-l așteptau cu atâta drag încât s-a ivit cu șase luni mai devreme decât era planificarea. Sperând, visând cu ochii deschiși la zilele frumoase care aveau să vină, pline de mâncare, excursii în Lumea cea Mare și oameni valoroși, de principii respectate și bucurii. Copilul, și nu Cincinalul în patru ani și jumătate le-a fost Călăuza și sprijinul în toți anii aceia plini de lipsuri, i-a făcut să nu-și piardă speranța, să se mai avânte.

N-o să vă plictisesc aici cu proiecte – unele năruite, altele neașteptat de bine duse la capăt –, cu așa-zise revoluții, cu încăpățânarea lor de a nu își tăia definitiv rădăcinile, cu trenuri cu o singură oprire pe care le-au prins sau le-au ratat, cu realizările luminii ochilor lor – copilul preferat. Cu nedumeriri, disperări și plecări definitive, cu așa-ziși prieteni, dovediți colaboraționiști, mai apoi, cu oamenii excepționali pe care i-au descoperit cu surprindere, în cele mai grele momente. Nu vă voi scrie nimic despre toate astea și nici despre certuri și neînțelegeri. Ce-i drept, el era uneori mai misogin decât credea ea că e cazul, ea era deseori mai încăpățânată decât și-ar fi dorit el. El era de cele mai multe ori dependent de flerul nevestei, în epopeile de descoperire a lucrurilor pierdute prin cotloane obscure, ea era enervant de perfecționistă, iar uneori decibelii refuzau să fie în conformitate cu standardele, dar asta se întâmpla numai pentru ca regăsirea (la cinci minute după Marea Descărcare) să fie mai caldă.

Povestea lor ar trebui să fie una banală, din punct de vedere statistic, căci s-au iubit, s-au luat, se iubesc și trăiesc fericiți și în zilele noastre. Se mai țin încă de mână, fiindcă legătura dintre ei le e necesară chiar și în mers. Se caută, își zâmbesc, se ating cu același drag ca la începuturi și comunică din priviri. Nu, n-o să vă destăinui nimic tehnic despre sărutările și îmbrățișările lor, vă garantez însă că sunt la fel de calde ca în prima zi, cu o profunzime în plus, dată de calea parcursă împreună, de cunoaștere. Nu sunt necesare certificări oficiale pentru asta, căci se vede cu ochiul liber că în fiecare zâmbet îngemănat de-al lor stă amintirea trăirilor comune, a valurilor de boli și de pierderi pe care le-au înfruntat ținându-se de mână, că în fiecare privire le sclipește fericirea de a fi Acolo, împreună. Povestea lor ar trebui să fie una banală, dar statistica e de altă părere: după ultimele cercetări ale specialiștilor (britanici?), existența însăși a subiecților mei e din ce în ce mai improbabilă, în zilele noastre. Și dacă ei nu există decât în imaginația mea? Va trebui să mă credeți pe cuvânt că nu vă vând povești anacronice. Le-aș face o fotografie, dar oricât de bună ar fi, o imagine imortalizează clipa, nu ansamblul.

Ce istorie incredibilă ne relatezi! – veți spune. O fi, dar nu e o simplă închipuire, din fericire, cu toate că până și experții au decis că dragostea e sufocată de constrângerea căsătoriei și durează cel mult trei ani.  Atâtea despărțiri, atâta irosire și înstrăinare! Cum ar putea fi altfel, în lumea asta alienată? Mai există comunicare și empatie profundă, de durată? Oare nu se reduce totul la relații pasagere și la sex sau brutalitate?  De ambele părți (de ce ar fi femeile mai puțin vinovate de proliferarea efemerului?), fiecare dintre cei implicați având aceeași lipsă de răbdare față de celălalt. Există altruism și dăruire, când însăși Terra pare narcisistă? Suntem, oare, atât de preocupați de tastaturi și vieți virtuale, încât am uitat cum să trăim și să ne bucurăm unii lângă alții, în viața reală? Poate că da, unii dintre noi, cel puțin. Dar oare aceia care se îndepărtează mental de cei care s-ar cuveni să le fie apropiați (nu din cauza unor datorii impuse de conveniențe, ci datorită empatiei comune, de dincolo de cuvinte, pe care au avut-o la un moment dat), n-ar fi făcut-o, în alt mod, și acum două secole? Pretextele sunt doar în aparență diferite, ele acoperă aceleași trăiri. Observându-i pe protagoniștii poveștii mele însă, m-am convins că pasiunea nu trece, ca gripa, ci, dacă a fost vie din prima clipă, se metamorfozează căpătând alte dimensiuni și o profunzime care o face, zi după zi, tot mai valoroasă.

Există speranță, dragii mei (de comunicare adevărată, cel puțin), oriunde și oricând, iar iubirea, în orice limbă a Pământului ai pomeni-o, nu se manifestă la date fixe și nu se oprește, ci curge continuu prin noi,   înălțându-ne.

*Te iubesc! (în limba chineză)

(sursa foto: pinterest.com)