Timp (II)

Nu știu de ce mi s-a condensat tocmai mie timpul. Pe față, dear, și mai ales în fața altora, care-s cu contabilitatea și mă pândesc așteptând cu nerăbdare să vadă când mă-mpiedic. (Cum? Încă mai predați?) Dacă n-ar fi ei, mirații, m-aș plânge doar că e nedrept că ziua mea nu are treizeci de ore, că n-am timp să fiu suficient de bună, s-acumulez destule (informații, nu alte averi), să citesc mai mult, să mă plimb, să zâmbesc, să mă mir, să râd mai des. Așa, mă plâng și pentru că sunt studiată la microscop, deși cred c-ar trebui să mă bucure acest semn de vădită importanță în ochii Celor care m-așteaptă la cotitură. Sunt tot eu cea veche, cu aceleași entuziasme, cu multe de învățat, de împărtășit și de trăit, de ce mă încadrează ăștia în tipare statistice? Doar mai am vreme, până la 100,3 ani.

„Așteaptă-mă, mami!” Am atât de multă vreme, și-atâtea ore are ziua! Parcă fiecare zi e o lume! De ce s-or grăbi atât de mult adulții ăștia? „Stai, mami, că mai am cinci pagini de citit până termin capitolul, și nici n-am multe teme azi.” O să le-nghesui eu, acolo, în sfertul de oră la care mă gândesc și pe care nu ți-l pomenesc, ca să nu te sperii fără rost, că doar nu s-au inventat degeaba pauzele de la școală…. „Bineee, te-ajut, dar să nu dureze mult, că e prea faină cartea!” Și trebuie s-o și recitesc, după aceea, înainte de a i-o da înapoi doamnei de engleză. Ce fain că pot împrumuta de la ea cărți în franceză! Contele de Monte Cristo e cea mai bună carte scrisă vreodată, vă jur! Cam lungă, dar atât de palpitantă!  Și, da, am vreme, recitind-o fără dicționar – de care n-am niciodată timp –, să încerc să înțeleg mai mult din ea și să-mi imaginez restul. Noroc că nopțile-s lungi,iar mami și tati se culcă devreme. „Vin, vin! Să bat eu albușurile, sau să ung tava?”

O fi de vină partea din mine rămasă adolescentă? De multe ori mă simt mult mai aproape de cei sub treizeci de ani decât de tinerii decreței. Știi, sunt mai tânără (și mai modestă…) decât mulți dintre aceștia din urmă – în atitudini, în principii și chiar în fronda agitată cu care șarjez în fața nedreptății. O simt, din păcate, pe propria piele, dând piept cu compromisurile pe care le acceptă și chiar le cultivă cei care au trăit în comunism ceva mai puțin decât mine. Cu prea mici excepții (unele dintre ele notabile, ca tine), decrețeii pe care i-am  întâlnit sunt mai corupți sau mai coruptibili decât noi, cei din ultimele generații de dinaintea lor. Nu îi condamn, au fost mai lipsiți de repere și de sprijin decât cei ca mine, într-o societate în schimbare pe care n-au avut cum să o simtă, să și-o asume, să o facă să îi valorizeze la timp. Și noi am fost sub evenimente, dar am avut parte de un start mai clar, chiar dacă mediocru (o casă și o slujbă, fie ele și sub standarde și merite). Nu, nu fac apologia comunismului, vorbesc doar despre liniștea pe care ți-o oferă siguranța zilei de mâine. Celor de patruzeci-și-ceva de ani li se pare de prea multe ori normal ca șeful (decrețel, ca ei) să-și însușească munca subalternilor, acceptând această spoliere dintr-un respect absurd față de funcțiile nematematice. Marele Șef nu are nimic altceva de făcut decât să bată cu pumnul în masă, ca să pară că a coordonat (dacă se poate, de unul singur) orice acțiune reușită a echipei. Consemnând „coordonarea” cât mai apăsat, în scris, că doar aduce puncte… Howgh! Gradul de hotărâre în a își însuși ceea ce nu îi aparține e, după cum bine știm, direct proporțional cu incompetența împricinatului. Așa se obișnuiește, de ce te-agiți? M-agit tocmai pentru că  n-am fost obișnuită cu asta. Poate că am avut noroc, poate că l-am provocat… Nu, timpul nu mă va face să accept ideea monarhului absolut căruia i se cuvine totul și care are întotdeauna dreptate, nici în ceea ce îi privește pe cei de lângă mine și nici pe cei care conduc destinul țărișoarei (ziua sau noaptea, uneori ca hoții). Pe mine mama m-a învățat să muncesc pentru tot ceea ce am. Și că e rușine să fur.

„Bine, mami, muncesc, munceeesc… De ce n-ai încredere? O să intru la liceu, n-o să te fac de rușine. Mai am timp să învăț (și-am terminat-o cu Contele). Știi, cred că o să iau premiul întâi. Nu, n-au fost ăștia prea indulgenți. Știi pentru care dintre mediile mele îs cea mai mândră? Pentru cele de la sculptură. Bine, bine, era și cazul să-mi aduci aminte că n-am luat zece decât în trimestrul întâi… În ochii tăi niciodată nu-i destul ceea ce fac!”

Și dacă părerea mea despre decreței ar trebui extinsă și asupra generației mele? Dacă tu și cu mine suntem niște biete excepții care nu se încadrează în peisaj? Ți-am mai spus-o, într-o realitate paralelă (în care comunismul ar fi triumfat) n-aș fi făcut mulți purici „pe-afară”, sigur aș fi pățit-o, până la urmă. Și dacă doar ni se pare, și ne încadrăm într-un tipar mai larg? Eu una, știu că am la defecte!… Etichetele pe care le punem sunt condiționate de experiențele noastre, care e posibil să fie, la nivel statistic, foarte departe de realitatea timpului trăirii și chiar de cea a timpului mărturisirii. (Ceartă-mă, pedepsește-mă, dar referințele culturale care îmi scapă – ca acum, când cartea lui Eugen Simion mi-a ieșit, fără să vreau, în față –  fac parte din mine, din copilăria și adolescența petrecute lângă biblioteci de dimensiunile unor pereți imenși, în care s-au lipit, involuntar, măcar titlurile de mine. Și mă amuză să le alătur altor asocieri de idei, cu riscul de a părea plină de prețiozitate. Să le fac să mai trăiască puțin. Așa că referințele astea  – câte mi-or mai scăpa!  –  și cu mine, suntem una și aceeași entitate. Oi fi o post-modernă-fără-de-voie…)

Știi prea bine că premiul ăsta, ca și cel de acum un an, l-am luat pentru mine și nu de gura ta, ca să  le-arăt io colegilor ce înseamnă o vinitură de la o școală de cartier… Ca să vezi cum te poate motiva o clasă nouă! La Școala 11 voiam să fiu cât mai obscură, să nu par o tocilară, Liceul de Artă m-a făcut, pentru puțină vreme, să îmi doresc să strălucesc. Shine On You… Cu sculptura a fost mai greu, că n-am avut unde să exersez –  doar n-ai fi vrut să mă  întorc după ore în groapa cu lut, să modelez lei-paralei! Deși-i mai bine decât în groapa cu lei și cu creații proprii având (cel puțin)  picioarele de lut. Aș fi putut s-aduc lutul acasă, cleios și galben ca acela din călătoriile mele vitejești pe Câmp, de pe vremuri, dar n-ar fi avut farmec și sigur ai fi strigat că-ți murdăresc casa. Așa că-s foaarte bucuroasă c-a ieșit și fără asta premiul! Și nu mi-am pierdut timpul împreună cu cutiile de guașe și cu blocurile de desen, dimpotrivă, am avut mai multă vreme să mă gândesc, pictând, la ale mele. „Nu-i stres, că am destulă vreme, mami!”

N-am vrut niciodată să trec de copilărie, îmi era mult prea bine acolo. Îmi e și-acum, în zona copilărească intactă din mine. Pe la opt ani mă hotărâsem că (dacă tot n-am încotro și o să cresc) atunci când voi fi mare mă voi face… mediocră. Tocmai aflasem cuvântul și eram încântată de libertatea pe care mi-o dădea de a îmi folosi întregul capital de timp doar pentru mine însămi, pentru ceea ce îmi făcea plăcere, fără să mă străduiesc, sisific, să devin cineva care să aspire la a revoluționa lumea ideilor sau pe cea reală. Așa că mă îndreptam, cu o cumințenie declarată (încălcată, pe tăcute, de accese excesive de citit) și cu o hotărâre asumată, spre mediocritate. Ca atâția alții. Doar că eu una îmi puneam (credeam asta, cel puțin, în iluzoria unicitate a ființei mele) mai coerent și mai clar problema alegerii. A fi sau a nu fi mediocră? Altă întrebare?

Na, c-am intrat! Am plâns (fără succes!) când am aflat că voi face mate cu Anghel și că-mi va fi și diriginte. O să mă pape, ca pe-atâția alții – cum a putut fi Dan atât de rău încât să i-l recomande cu căldură mamei? Ce dacă-i  frate mai mare? Pentru el curg altfel poveștile și vremurile?

Știi, din fericire, după prima oră i-am dat, ca niciodată, dreptate. Nicio altă alegere (voluntară sau nu) nu mi s-ar fi potrivit mai bine. Da, înțeleg tot, iar clipele orelor de mate sunt dense și grele, doldora de sensuri, trec mult prea repede, unele ca o simfonie, altele zglobii, toate frumoase.

Nu mai abera, dear, că ai treabă, mâine ai lucrare! Și ți-e rușine de Anghel, l-ai dezamăgi prea mult dacă ai lua notă mică, așa că dă-i bătaie! Nu, n-o să-ți noteze accesele literare decât, cel mult, cu un surâs în colțul gurii. Hai, încă un efort, c-apoi te-așteaptă, nerăbdătoare, recompensa: Fundația lui Asimov. Mâncătoare de timp – de fapt o necesară reașezare a lui, în realitatea paralelă a imaginației.

Mi-ar plăcea să pot face alegeri mai conștiente, să întrevăd traseul, să am mai multe răspunsuri. Știu, farmecul e tocmai lipsa unui traseu și a unor răspunsuri mulțumitoare. Altfel, am deveni simple păpuși ale Timpului. Nu știu însă dacă definițiile ne vor putea deveni vreodată coerente, dacă noi trecem prin timp sau suntem simple proiecții ale unei lumi a ideilor, dacă spațiul nu are cumva unsprezece dimensiuni, așa cum internetul pretinde că declară unii cercetători (britanici?),  sau dacă suntem în vâltoarea unor realități paralele simultane, iar rolul nostru poate fi fundamental diferit în fiecare dintre ele, în funcție de decizii aparent minore. Toate aceste supoziții îmi par simple exerciții de imaginație menite să ne legitimeze, mai mult sau mai puțin patetic, trecerea, și îmi alimentează amuzamentul și scepticismul. Ce ușor era în anii în care citeam literatură SF și totul părea (îndepărtat dar) posibil!

Și ce-ar fi dacă, totuși…?

Azi e foarte frumos afară. Da, am timp, hai s-o luăm pe jos până acasă. Cu tine, două ore de plimbare prin București sunt întotdeauna puține – e prea aproape numărul 14 al străzii Academiei de Militariul de la Valea Lungă. Și-i primăvară, mai e mult până departe, în sesiune. Este vreme!

Și-a fost un car de vreme. Cu nori, cu soare, cu furtuni și trădări, cu râme, prieteni și oameni adevărați. Nu-mi ajunge, deși mi s-au învârtoșat multe clipe și uneori mă taie. Adânc.

Și dacă-mi descojesc timpul întipărit cleios pe față – nu, nu la operații estetice mă gândesc, ci la o sublimare a amintirilor, a lucrurilor aprigi și tulburi care m-au marcat în ultima vreme, la un antrenament care să îmi șteargă de pe chip expresiile și urmele disperărilor (e vina mea, știu, am o figură mult prea mobilă), să le înlocuiască cu o mască senină – oare va fi de ajuns? Oare va conta? Oare voi păcăli timpul și vremurile? Îmi voi regăsi optimismul?

Sunt ceea ce sunt, cu bune și cu rele, și o aștept, cu nerăbdare, pe cea care voi deveni peste ani. Pe cea de după chip, mai bogată în idei, cărți, călătorii, culori și sentimente. Ceva mai înțeleaptă și mai fericită. Până la 100,3 ani.

La urma urmei, timpul meu e suma clipei de-acum și a celor care urmează, chiar și atunci când le intuiesc prea grăbite, chiar și atunci când simt că nu îmi aparțin. Celelalte, cu cicatrici sau nu, dar necesare, m-au construit (cu bârne și cioburi) ca să pot rezista, să mă pot apropia, zilnic, de Cea-care-m-așteaptă (cu bune și cu rele) Acolo, în acel viitor incert și fascinant de dincolo de orice imaginație. Mă molipsesc de clipe, căutându-l.

(sursă foto: pixabay.com)