Shopping

Azi e musai să merg la cumpărături. Super, vei zice, orice tipă adoră să cutreiere ore în șir magazinele, doar shoppingul face parte din zestrea voastră genetică. Momente de fericire pură, ce mai! Cum, încă n-ai plecat? Nuuu… nu te duci tu?

Desigur, unele dintre angoasele copilăriei și adolescenței mă urmăresc cu încăpățânare și în viața adultă, crispându-mi așteptările și reacțiile. Noi ăștia de Dinainte de minunatele vremuri consumiste nu putem fi decât tarați și expirați, ce mai încolo și-ncoace, toată lumea o știe. Ar trebui s-o recunoaștem și să… Să ce? Nu cred că recunoașterea asta trebuie să ducă la resemnare și renunțări, ce-am face-atunci cu ideile bune pe care le mai avem în dotare? Cui le-am mai oferi pro bono? Condiționări, idei preconcepute și crispări vor avea până la urmă și douămiiștii (oare unii dintre ei nu le au deja?), e în firea lucrurilor să depindem de o mie de întâmplări exterioare care ne schimbă, fără să vrem. Esențialul e să nu le lăsăm să ne închisteze definitiv. Ce-i cu atâtea considerații pseudo-filosofice, în preajma Crăciunului? Mi-e clar, voi fi, ca de obicei, colindătoarea (prin magazine), păstrătoarea secretelor și a cadourilor, mesagera lui Moș Crăciun. Și-n cel mai bun caz voi fi întrebată, în fața bradului sau în dimineața aniversării: „ai un cadou pentru…?” și mă voi bucura să văd cum i se netezesc trăsăturile colocatarului principal, în timp ce va zâmbi încurcat, înseninându-se.

Acum mi-e clar (mi-ai întărit până și tu convingerea asta), n-are timp Moșu’ pentru toți copiii, de-abia dacă mai prididește să le citească scrisorile. Și nu-i ajung nici ajutoarele din Laponia – Evenimentul trebuie să se bazeze pe armata de părinți și prieteni, pentru ca să iasă totul ca la carte și toți cei care așteaptă (și merită) un dar să fie mulțumiți. Desigur, El decide ce cadouri să fie distribuite, când și unde, în funcție de micile sau marile păcate, de micile sau marile cumințenii ale beneficiarilor. Listele mele din copilărie… Nu, nu prea corespundeau cu cadourile pe care le găseam cam prea devreme, în colțul de sus (din stânga) al dulapului din camera părinților, pe după haine. Sigur că mă bucuram să văd o dată pe an portocale, ba chiar și ciocolate Ambasador (le miroseam, le mângâiam și-apoi le așezam cu grijă în poziția inițială, să nu cumva să afle Moșu’ că m-am uitat la ele și să îi spună mamei să le dea altui copil, mai cuminte), uneori și păpuși Arădeanca, dar de ce nu și altceva? Oare Moșu’ nu îmi citea scrisorile pentru că nu eram suficient de bună? De un Crăciun mi-a adus banane. Erau verzi, tari și n-aveau niciun gust. Și parcă în revista Pif erau galbene… N-am cum să uit, a fost unul din primele momente extrem de triste în care credeam că realitatea n-a corespuns așteptărilor mele (mai bine mi-aducea tot portocale, că-mi plăceau!) și-n care de fapt eu n-am fost pe măsura ei. Căci am aflat apoi, cu uimire, c-ar fi trebuit să învelesc în ziare verziturile acelea nevinovate și să le las să se coacă pe dulap, pândindu-le cu (ne)răbdare aurirea… Să am grijă să nu le fie frig. Prea târziu: n-am mai văzut banane vreo zece ani de zile. M-am tot uitat prin Alimentara, căutându-le, ca s-o rog pe mama să-mi cumpere altele, pân-o să mai vină pe la noi unul dintre Moși, îmi pregătisem și ziarele. Degeaba. Nu erau. Și nici măcar Moș Crăciun (în dărnicia căruia speram cel mai mult) nu mi-a mai adus banane, deși de-atunci încolo le-am tot pus pe listă. S-o fi supărat de-atâta neștiință? Sau o fi fost prea sărac? Zicea și mama că nu e prea bogat și că nu-i bine să afle alții că la noi acasă vin și Moș Nicolae și Moș Crăciun, nu numai Moș Gerilă. Poate că de aceea aveau Moșii tolba așa de mică, pentru că veneau pe furiș? Nu știu nici azi răspunsul, însă fiecare lună decembrie mi-e plină de miresme și amintiri, de căutări febrile, globuri și fursecuri. Mi-e plină de ei, de Moșii Cocoloșii cu căciulițe roșii. Între timp, Moș Gerilă s-a pensionat, ca fostul regim, dar ceilalți doi sunt nemuritori, ca-n povești. Cum altfel ar putea strânge ei, an de an, așteptările copiilor (de orice vârstă ai) întregii planete? Cum altfel ar mai putea răspândi ei Bucuria?

De ce te plângi, vei zice, dacă ții minte cât de greu era să faci pe atunci cadouri? Oricât de mici ți se păreau tolbele Moșilor, tot erau mai bogate decât magazinele umplute doar cu biscuiți cu miere, Eugenii și marmeladă (de același tip, căci Partidul avea grijă ca mușterii să nu poată fi niciodată nehotărâți). De ce n-ai plecat încă la cumpărături? Ei bine, sufăr de sindromul cadoului perfect. După atâtea privațiuni, mă bucur, desigur, pentru toate amănuntele și obiectele accesibile acum și la care pe vremuri nici nu puteam visa, dar am mult prea adesea dubii atunci când trebuie să fac alegeri. L’embarras du chois? Ar fi prea simplu să fie numai asta.

Ador să le fac cadouri celor dragi și-aș vrea, de fiecare dată, să aleg darul acela care să li se potrivească perfect și să li se pară, în timp, esențial. Și asta deoarece adesea mă năpădesc amintiri despre posibilitățile mele reduse de selecție de pe vremea când aproape perpetua lipsă din magazine a hainelor care să mi se pară purtabile mă forța să găsesc căi proprii pentru a mă simți bine cu imaginea mea din oglindă. Mă descurcam, ca toată lumea… Am învățat să tricotez pentru că nu găseam de cumpărat niciun pulover acceptabil, croiam și coseam veșminte într-o veselie, cu cusături de mână, uneori, când n-avea timp să mă ajute draga de tanti Iulica. Noroc cu antrenamentele de pe linia bunicii-cea-de-vară, unde noi, vrednicele satului, înșirate pe lângă gard și gureșe ca un cârd de gâște, brodam cu ațe de culori cât mai vii eternele fețe de masă din etamină. Serile lungi și dense, din care luminii îi era frică să dispară prea repede, și poveștile ar fi avut mai puțin farmec fără duelurile noastre cu împunsături mai mult sau mai puțin în urma acului. Acasă cream tipare. Ce mai, eram vedetă, căci multe dintre hainele pe care le purtam erau unicate. Am avut și noroc: nu m-a certat mama, atunci când i-am nenorocit cea mai mare dintre oale colorându-mi în ea (artistic!) o bluză – faină, ce-i drept, cu culori și modele întrepătrunse, ca la Fondul Plastic. Vopseaua Gallus n-a fost suficient de bună, ce să-i fac? Și-apoi, o astfel de creație ar fi costat-o pe mama mai mult decât o oală, dacă ar fi trebuit să mi-o cumpere de la un artist consacrat. O asortam cu cureaua din sfoară – împletită de mine, la fel de artistic – pe care o admirau atât de mult prietenele mele încât în câteva săptămâni s-a și născut clubul. Cum, care club? Al purtătoarelor de curele din sfoară împletită, nu-i evident? Și, știi, pantalonii mei cei bufanți, pe care i-am cusut cu atâta drag, erau cu adevărat unici, căci (așa cum am constatat peste ani de zile) cu greu i-aș fi putut croi mai strâmb. Îi purtam însă cu atâta aplomb, încât sunt convinsă și acum că lumea credea că așa era modelul. Stilul meu unic era foarte etno-eco-flower-power-trendy-și-ce-mai-vreți-voi. Dacă mă gândesc mai bine, cred că oprindu-mă din munca de creație am dat cu nonșalanță cu piciorul unei extrem de profitabile cariere de designer vestimentar.

Mă descurcam… Cu toate astea, tânjeam după lucrurile frumoase din magazinele viselor mele. De-a gata, nu lucrate cu mâna. Tânjeai după uniformizare, îmi vei spune. Ei bine nu, căci nici măcar în visele mele nu existau prea multe lucruri pe tejghele. Abundența mi se părea o nenecesară exagerare livrescă. Și totuși… nimerind, din întâmplare, lângă cele mai frumoase ghetuțe din piele fină pe care le văzusem vreodată și aflând că nu pot să le cumpăr, pentru că le probase cineva înaintea mea și tocmai se pregătea să le plătească, am simțit că mi se taie picioarele și mi-aș fi dorit ca realitatea să-mi depășească imaginația și să mai existe în magazinul acela o pereche de încălțăminte la fel. Bineînțeles că nu mai exista, însă din fericire viața bate filmul și până și visele. O să mă crezi când îți voi spune că tânăra care voia să le cumpere îmi era prietenă? Și că mi le-a cedat? Era ea fată de gestionar și tăticul ei i-a făcut rost imediat de altele, asemănătoare (nici măcar el n-a mai găsit același model), dar tot nu i-am uitat până azi sacrificiul. Uneori, niște simple ghetuțe pot cimenta o amiciție… Ale mele erau extraordinare, ca prietenia noastră. Nu-mi uit momentele de agonie și nici pe cele de extaz. Orice nouă achiziție (de care aveam grijă cu evlavie) era o victorie care îmi însenina luni de zile și mă făcea să accept mai ușor prea multele ore de bântuit inutil prin magazine. Chiar și prin cele bucureștene.

Dar știi ceva? Acele mult prea multe ore în care bântuiam inutil prin magazine nu numai că n-au dispărut, dar s-au înmulțit, în ultimii ani, în ciuda consumismului care ne guvernează și care ar fi trebuit să-mi facă mai simple alegerile. Sau poate tocmai din cauza lui? Alerg, aleg, renunț, caut alte variante într-o mie de magazine, revin la entuziasmul inițial, constat că a dispărut, căci dragii mei ar merita ceva desăvârșit, iar nenorocitul ăsta, după ce că e extrem de scump, are și o fisură (pe care o s-o văd tot timpul, acum că o știu), protestez, alerg din nou… Și dacă intru într-o librărie, e groaznic, c-aș cumpăra trei sferturi din volume, dar pentru mine. Pentru ceilalți nu e la fel de simplu, căci nu știu niciodată dacă alegerea mea li se va părea inspirată. Și dacă a citit cartea? Dacă n-o să-i placă Virginia Woolf, pentru c-a fost atât de angoasată? După cum bine știm, femeile nu sunt bune de nimic nici măcar în literatură. Ce Alice Munro? Au greșit ăia cu Nobelul, ca de atâtea ori. Au discriminat-o pozitiv (ador sintagma, e atât de potrivită cu absurdul vremurilor!). De Paul Auster o fi auzit? Pe mine mă entuziasmează Antonio Tabucchi și Javier Marías, dar dacă n-o să-i guste? Mă fascinează „Dezordinea preventivă” a lui Matei Vișniec, dar nu e o premoniție prea sumbră pentru un cadou? Cumplit, ce mai! Nu mai vorbesc de cumpărat haine sau podoabe, acolo de-abia mă descurc cu războaiele mele de cucerire… Și nu, nu e o idee bună să faci cadou bani, tocmai pentru că n-au miros. Și nici un iPhone X, căci va expira mult prea curând.  Mi-l aduc aminte pe tata, în ultimul lui an… el, care veșnic uita când era ziua mea de naștere, în iarna aceea ținea morțiș să îmi facă un cadou. L-am cumpărat împreună, și pentru mine e și acum unul dintre cele mai dragi daruri, pentru că îl leg de plimbarea prin magazine împreună cu el (ce  raritate!) și de bucuria din ochii lui. Poate că asta e ideea (atunci când poate fi pusă în practică): o căutare și o bucurie împărtășite în doi.

Cât de mult trebuie să îl fi iritat pe Moș Crăciun bombănelile mele interminabile din trecut, și ce bine și definitiv a rezolvat el problema! Cu mine nu mai are treabă, căci mi-a dat, pe viață, Cadoul. Cel esențial, cel mai frumos și cel mai iubit: copilul preferat. Sunt privilegiată, n-am cum să mai cârtesc. Am multe liste, așa că mă duc la cumpărături.

(sursă foto: pixabay.com)