Scenarii

„Senzațional! Declarația la care nu s-a gândit nimeni niciodată!” Nici măcar acela care a făcut-o, taică? Ei bine, cu siguranță că a spus-o (nu pe nemestecate, ci chiar pe negândite) ca să fie în trend, ne-o sugerează subliminal jurnalistul, înrăutățind efectele molimei Mass-media, generând noi clișee și întărindu-le pe cele deja existente, intoxicându-ne pe cei (prea mulți) care suntem predispuși la asta.

În copilărie mi s-a spus că aș putea să mă fac gazetar. N-am încercat, căci îmi era prea frică de clișee. De ale mele la fel de mult ca de ale altora. De urmările lucrurilor pe care le-aș putea spune și de cele ale lucrurilor  pe care nu le-aș putea spune. Îmi e prea frică și-acum, căci mă bântuie periodic scenarii mai vechi sau mai noi.

Scenariul de dinainte de Astă Lume

Ce mă intostică ăștia cu prostiile lor? Toți spun același lucru, nenorociții! Totu-i frumos, la Telejurnal,  măcar acolo vedem oleacă dă mâncare în magazine, nu-s rafturile goale. Ziaru’ ie bun dă pus în privată, mă Lică, nu dă citit. Să mă mai scutească! Nu le-ar fi rușine! Să nu-mi mai dea până și pâinea pă rație și-apoi să se laude la tembelizor cu Progresu’! Ar fi dă râs, dacă n-ar fi dă plâns… Nu m-aude lumea de la șosea, fa Marioaro, în casa mea vorbesc ce vreau și cât dă tare vreau, iară copila asta n-o să mă spuie la nimeni.

Scenariul realismului post-comunist (apoteotic, sau catastrofic?)

Gura neatentului (a păcătosului, dacă e să fim exacți, acum că – foarte tare! – tot a fost deconspirat de aprigul nostru amic gazetar) adevăr grăiește – ce bine că există o presă vigilentă și ce noroc cu netu’ ăsta, că altfel cum le-am fi știut noi pe toate? Așa însă, nimeni nu ne taie la distribuit știri senzaționale, bune de despicat în patru la o berică (sau la căldurică). Și nu ne fraierește nimeni. Și dacă tot le aflăm și le credem, de ce nu reacționăm, zici? De ce n-am mai votat? De ce nu facem măcar acum ceva? Ia nu-mi mai turna texte, că le știu! Păi nu-i clar că n-are rost să ne agităm, ca disperații, că tot nu putem reduce putregaiul din hruba asta în care am avut ghinionul să ne naștem și care nu ne merită? Mai stăm puțin, și-apoi o s-o întindem, definitiv, unde-o fi (dar parcă tot în State e mai bine) și o să ne resetăm toată istoria personală. Suntem copiii Lumii, nu ai unei țări anume, și n-o să lăsăm Românica să ne fie ghiulea. Dar pân-atunci ne mai distrăm și noi, că nu e zi în care să ne putem plictisi, duduie netu’ de tâmpenii.  

Scenariul demn de secolul trecut, mult prea prezent în anii aceștia de declarată lumină

Știu ieu mai bine care-i treaba, că doară-am auzit aseară la teveu, iară știristu’ ăsta-i mai dăștept ca ăilanți și îl crez că are mare dreptate. Îmi mai spuse mie asta și Mărin a lu’ Ogică, alantăieri, la bufet, da’ nu-l crezui. D-acuma-l crez, dac-așa zice și teveul! Păi cum? Ia-n ascultă, vino repede acilea, că ăștia mai dau o dată știrea, taman acu’. I-auzi! Uite, că bine le mai zice, nu le-ar fi rușine dă ’telectuali, așa le trebuie, s-o tot pățească, tată, că  prea fac pă grozavii! Ăștia fură, zici? Păi fură și ăilanți, dar măcar ăștia ne-a dat și nouă o litră dă făină, ceva. Ce ziseși dă Gicu? Ce treab-am io cu ce-mi spuse Gicu? E un copil, ce dacă-i la oraș, ce știe iel? Tot io-s tac-su și am mai multă esperență dă viață. S-asculte și iel măcar ce spune ăștia la știri, că doară nu le-o zice dăgeaba! D-aia să duce lumea dă râpă, că ăi mai tineri n-ascultă de ăi bătrâni!          S-a-ntors rostu’ pă dos!

Scenariul foarte trist, cu struguri acri

I-auzi ce spun ăștia la știri? Ce să zic, o fi făcut individul toate alea, însă mai are pân’ la premiul Nobel, sau whatever, și prea îl ridică lumea în slăvi. Așa suntem noi, românii, lăudăroși, cum face unul o ispravă cât de mică, îl declarăm genial. Ai noștri ca brazii… Eu una nu am încredere. Cine știe ce motive o fi avut insul acela atunci când a riscat, și de ce a fost atât de hotărât, precis are ceva de ascuns. S-o fi sacrificat, așa cum spui? Hai las-o! Cine știe ce păcate o avea de răscumpărat… cu siguranță crede că o să îl ierte Dumnezeu, după toate astea, și-așa o să mai poată greși și altă dată. Cine mai face ceva pro bono, în ziua de azi? De ce nu ne spune reporterul și câte hibe sunt în sistem? Păi cu o floare nu se face primăvară! Da, omul ăla are, ce-i drept, realizări remarcabile, dar dacă te uiți mai bine, e departe de perfecțiune. Să-l fi văzut, nici nu s-a ferit să râdă, auzind ultima întrebare – și, în definitiv, ce era de râs? Câtă lipsă de politețe! Unde mai pui   c-a ocolit răspunsul… E o persoană publică acum, așa că s-ar cuveni să nu mai fie atât de reticent, în fond avem și noi dreptul să știm mai multe amănunte despre viața lui, să ne lămurim ce hram poartă. Dac-ar fi vrut să nu se afle una-alta, ar fi trebuit să stea în banca lui, nu? Să nu iasă în față. Imaginează-ți, am citit că în copilărie omora cărăbuși. Și că nevastă-sa se plânge că individul sforăie de duduie pereții… Vai, tu! De unde știu? De pe Facebook, c-acolo toată lumea povestea ieri numai despre asta.

Scenariul scenariilor mele

În toiul luptei (mai merge înc-o halbă, sau o «nefiltrată?»), nu mai contează amănuntele. Ce dacă avem acces doar la crâmpeie din viețile altora, sau la istorii și fețe scrijelite atât cât să se vadă că poleiala și esența sunt complementare? Huiduim poleiala – doar e falsă, nu? – și ignorăm esența, căci e prea adâncă genunea și ar fi inutil să încercăm să o descifrăm. Ne mor până și tendințele (cele de-a deveni mai buni, sau măcar mai adevărați), iar  gândurile (ale noastre și ale altora, împrumutate și apoi adoptate) ni se-așează cuminți în sertărașe din care nu mai contează decât etichetele. Suntem eroi de carton și Face(False?)book, protestăm virtual și trăim fericiți până la prima artrită anchilozantă. Suntem dependenți de berici și surogate. Citim titlurile, și asta ne este suficient ca să brodăm în voie restul, după plac. Și-apoi, în funcție de imaginația și priceperea fiecăruia, ne ies istorii mai mult sau mai puțin colorate pe care le declarăm realități și care sunt, de cele mai multe ori, extrem de departe de ceea ce-a fost cu-adevărat acolo, după acel perete, sub acea frunte, sau în acea vâltoare de sentimente. Țesem povești mai mult sau mai puțin colorate și divergente ca sens, însă convergente ca atitudine: ele condamnă fără drept de apel ceea ce dezvăluie (și cunosc) doar la suprafață, folosesc șabloane pentru a cantona în tipare rigide incalificabilul, ineditul, necunoscutul, sunt implacabile inchiziții personale. Căci numai Noi știm ce-i bine, frumos și ce trebuie să se întâmple. Cu sau fără popcorn, ne mulțumim să fim spectatori ai vieților altora, chibițând de pe margine. Suferim cu toții din cauza unor supradoze de informații irelevante, sau redundante, sau chiar dăunătoare. Iar vina e pe la mijloc, între cerere și ofertă. Suntem inconștientele victime ale molimei Mass-media. Mimând uneori puritatea, coloristic și declarativ (oare-o ajunge, de la brâu în sus?), complăcându-ne însă deseori într-o confortabilă ambiguitate vecină cu letargia. Trăim?

***

Ei bine, de-asta nu sunt astăzi gazetar, și nu voi fi nici mâine. Și mă întreb dacă nu cumva amarele-mi clișee nu există decât în mintea mea, distopice, în timp ce Realitatea e a echilibrului și a dreptății. Și-aș vrea să pot spera că am să mă trezesc în curând din coșmarul cumplitelor mele scenarii, al celor revelate și al celor intuite, dar încă secrete, și c-am să vă pot zâmbi, cu o nouă încredere în cuvinte și-n semenii mei.

(sursa foto: pixabay.com)