Să fac…

… ordine pe birou, să mă pregătesc pentru mâine, să nu uit de lista de ieri, să mai adaug pe ea și hrana lui Miți, să mai citesc măcar două pagini (ar fi trebuit să termin cartea până acum, o să se rupă vraja, cu mine cu tot), să nu adorm prea devreme, să nu mă plâng, să scriu, să îmi iasă problema aia odată (de ce încremenesc în aceleași șabloane și-mi curg degeaba din cap șiroaie de formule?), să mă prefac că nimic nu m-atinge și sunt deasupra tuturor Relelor, să-i zâmbesc (fals?) individei, să mă gândesc și la mine, să îmi împart mai bine timpul, să nu uit să caut rețeta aceea de prăjitură cu mere – cea de la nașa bunicii, mai fragedă decât toate găselnițele internetului, ale Jamilei și ale bucătărașilor (.ro, sau punct whatever), să mă prefac că n-o observ pe matracucă, să sper că nu se vede firul (de la teleghidare), să-mi încarc, undeva, cândva, bateriile, scuturându-mi rugina și jalea, să învăț din nou să râd și chiar să sper, s-adorm mai repede, atunci când mă pun în pat, să-nvăț odată să tac, când simt că pledoaria mea se zdrelește de ziduri lipsite de empatie, să mă repliez, mai apoi, și să mă încăpățânez să mă lupt pentru dreptate (să o redefinesc după vechile reguli, din perspectivă cosmică, dacă e cazul), să nu-mi pierd șirul și energia în miezul acțiunii, să scriu, să nu cred că aș putea vreodată să fiu altceva decât o anonimă piesă în marele puzzle și totuși să mă bucur de faptul că sunt în stare să întrevăd toate astea și multe altele, de nemărturisit, să cer mai mult, s-ascult mai mult, să plâng, dacă tot face bine la ten hohotul ăsta și-mi mărește șansele de supraviețuire, s-ajung să prețuiesc din nou aceste șanse și să-mi închipui că de mâine îmi voi împlini rostul, că vorbele și faptele mele vor săpa șanțuri adânci în conștiințe, generând reflexe condiționate pline de bunătate și de adevărate repere, să nu mai visez și să nu le atribui celorlalți gândurile și valorile mele, să nu-i mai judec, să beau un pahar de vin roșu, să-mi altoiesc empatia, că poate va deveni funcțională și mult mai adâncă, să îmi găsesc pantofii de care am atâta nevoie (exact de nuanța poșetei, că doar n-o să dau banii pe altă geantă, mai bine îmi mai cumpăr o carte), să fie comozi, să nu uit să-i spun și Carlei ce-ar mai fi de făcut, să-mi învăț lecția la chineză, să nu mă streseze că se-apropie examenul și nu știu destul, să cânt, ca în zilele bune, să uit de toate, în afară de frunze (fie ele și veștede palme ale Toamnei universale) și de clipa de-acum, să nu mai fiu atât de naivă, să m-aștept la orice și de aceea să mă atingă cât mai puține, să las muzica să mă cuprindă, definitiv, să nu citesc presa, să nu mă mai enervez, să nu îi cred, să votez și data viitoare, chiar și împotriva curentului, să mai pictez, dacă tot îmi spunea Dudaș-baci că lucrările mele mustesc de culoare, să îi întreb pe ăia dacă n-am avut dosar la Securitate, să nu uit niciuna dintre vorbele tatei, să îmi aduc aminte c-aș fi putut s-o pățesc, să fiu recunoscătoare că nu e mai rău (copiii ăia din Africa ce și-or propune pentru ziua de mâine?), să mă uit pe WhatsApp ca să văd dacă puicuța e bine, să scriu, să mă bucur c-am descoperit, când și unde nici nu credeam, oameni faini, să nu uit să îmi iau medicamentele, că poate îmi revine sonorul, să scriu soluția aceea la problema pe care mi-a dat-o Nanu, să vorbesc cât mai repede cu Mia, să mă scol mâine dimineață suficient de devreme (nu, n-am niciodată nevoie de încă zece minute de lâncezeală, știu foarte bine că mă complac în starea aceea de semi-trezie, și-atât), să fac programul lung de Yoga, să mă plimb cu Ian până la capătul orașului și al Lumii celei cunoscute și chiar dincolo de el, să fac și altceva de mâncare, să mă liniștesc și dincolo de declarațiile oficiale, să încerc să înțeleg cât mai multe dintre lucrurile și evenimentele la care am acces, să șterg praful, să schimb ceva și-n mine, dacă vreau să am altă perspectivă chiar și de-acolo, dinlăuntru, să fiu în stare să discern ce și cum se cuvine să comunic, s-ajut, să respir, să scriu, să pot să zâmbesc din toți porii spre ziua de azi.