Polietilena din(tre) noi

– Vai, mami, să vezi ce mi s-a-ntâmplat azi! Și ce m-am enervat!… Și-acum mi-e silă, când mă gândesc…

– Of! Ce-ai pățit? E grav? Te-ai certat cu proful și-ai picat la examen? De asta nu m-ai sunat mai devreme?  M-am cam îngrijorat, știi? O notă nu-i un capăt de lume, ești bună, sunt sigură că vei putea să…

– Oprește-te și nu mai fabula atâta! Bineînțeles că l-am luat, ce tot îmi spui acolo? Câtă încredere! Mersi, mami! Ești nașpa, ar fi trebuit să mă întrebi dacă-i nouă sau zece… Ce om mai ești și tu! A fost ok, doar că după examen m-am dus la Gara de Nord, să-mi iau bilet de tren. Să mai vin?

– Și acum cine-i nașpa? Nu, să nu cumva să vii, că nu mi-e dor de tine decât în fiecare oră… Glumeam,   atâta-ți trebuie să nu vii acasă! Da’ ce-ai pățit? Ți-au furat banii? Sau i-ai pierdut? A crescut prețul, sau    n-ai mai găsit locuri la cușetă? Ar fi trebuit să-ți cumperi biletul de pe net. Nu mă mai fierbe, spune-mi!

– Ce bine că orice-ți zic generează o droaie de scenarii catastrofale! Super! De când îmi doream… Nu, nu-i nimic din toate astea, am crescut, remember? Să vezi, stăteam la coadă la bilete, și-n fața mea era o tipă «tunată»: silicoane, gene false, sclipici, tot tacâmul. Nu mai vorbesc de haine…

– Și? Asculta manele? Sau te-a deranjat vizual? Olfactiv?

– Deranjat? Păi m-a oripilat, de-a dreptul! S-o fi văzut, mami, a desfăcut o gumă de mestecat, a mototolit tacticos toată cutia (rămăsese goală) și a aruncat-o cu nonșalanță pe jos (în timp ce chicotea la telefon) – intenționat (îți dai seama?), deși coșul de gunoi era la un metru distanță și sunt sigură că-l vedea. Și arăta de peste douăzeci de ani, părea studentă, după textele pe care le scotea (avea un iPhone, ține-mă!), nu puteai spune că nu știe ce face. Nesimțita! Mi-a fost atât de rușine! Știi, lumea care trecea pe lângă noi ar fi putut să creadă că eu am aruncat cutia…

– Și ce-ai făcut? I-ai spus politicos s-o ia de pe jos, presupun. Eu una i-aș fi atras atenția că i-a scăpat ceva. Știi că are efect abordarea asta, de obicei?

– Da’ de unde, ce-s fraieră? Dacă ar fi chemat pe cineva în ajutor și m-ar fi agresat? Vorbim despre Gara de Nord, totuși… Puteam s-o încasez, una-două! Nu, nu! No way! Nu sunt foarte mândră de mine, da’ am așteptat să nu se uite, am ridicat cutia și-am aruncat-o la coș. Și nu-mi spune că-s fleață! Măcar așa niciunul dintre trecători nu mai putea crede că eu sunt cea nesimțită… Nenorocita! Cât tupeu! Aaa!

Puicuța… E, sau nu e pentru lumea asta? Cum am crescut-o? Și cum s-o descurca mai departe, de una singură? Zic eu că aș fi fost mai incisivă, dar nu pot să știu cum arăta decorul, nu pot decât să îmi închipui rânjete și priviri, iar imaginația mea s-ar putea să nu fie suficient de bogată. Ar trebui să mă bucur că are principii atât de clare, doar am muncit și eu pentru asta, dar dacă o s-o înghită jungla? Zice că e matură, la cei douăzeci de ani ai ei. Și eu spuneam la fel, atunci când eram ca ea, și le știam pe toate (erau clare și nu puteau fi decât bune), dar  se pare că între timp s-au cam stricat vremurile (or fi expirat ele, sau eu?). Ar trebui să mă bucur, amintindu-mi de ziua aceea când mergeam împreună spre grădiniță. Să fiu încântată de efectele ei extraordinare. Scenariul de atunci a fost asemănător cu cel pe care i l-am sugerat acum: cu ambalajul unei bomboane, scăpat din mânuța de trei ani a Puicuței, și cu mine, Mama-cea-care-le-știe-pe toate, rugând-o să îl ridice și să îl pună la coș. Că nu-i frumos, Puiuț, de ce să facă alții curat pentru tine? E rușine, ești mare deja… Și-ar trebui să mă bucur, amintindu-mi de ziua următoare, când draga de ea se apucase să adune singură toate hârtiile de pe trotuar, deși nu aruncase niciuna, și a trebuit să îi explic că ar fi de-a dreptul imposibil să încerce să repare greșelile celorlalți, că îmi ajunge să nu le facă ea. Se pare că n-a fost în totalitate de acord cu mine… De câte ori o fi reparat pe ascuns erorile altora?

Suntem condiționați de repere, de exemple și contraexemple, și au dreptate cei care spun că adevăratul nostru eu se ivește atunci când se stinge lumina. Atunci când ne credem neobservați, uităm de radiațiile infraroșii și de coincidențele nefericite care ne-ar putea trăda și suntem convinși că putem arunca și strica liniștiți orice, căci nu mai trecem noi curând pe-acolo, și nimeni  n-o să afle că am contribuit la decorarea atât de interactivă a străzii, a plajei sau a potecii aceleia, a apei care ne tulbură (așa că hai s-o tulburăm și noi!), cu coji de semințe, cu peturi – prietenii noștri, recipientele din polietilenă tereftalată (mă dau eu mare cu noțiunile culese de pe internet, dar până și denumirea lor oficială îmi scrâșnește nisipos printre dinți) –  cu pungi de plastic. Păi dacă-s reciclabile (cum ne asigură, pline de elan, vânzătoarele), de ce se-agită atâta ecologiștii că le înghit peștii, sau că mai există berze suficient de fraiere ca să se înveșmânte-n ele? S-aștepte, c-odată și-o dată s-or dezintegra! Ambalajele. S-or spulbera, într-un final glorios – cu sau fără animale, ce mai contează? Și, la urma urmei, de ce nu ne-ar fi până și nouă scut plăsticăraia, că tot e ea impermeabilă? Ce dacă multe dintre deșeurile marine sunt din plastic? Vuiește presa pentru că a murit o balenă care n-a putut digera un amar de pungi, ziceți? Și o broască țestoasă? Păi pe la noi nu trăiesc astfel de animale slab orientate, fiți fără grijă, nu se va prăpădi nicio cioară… Broaștele noastre țestoase sunt bănățene, dobrogene sau oltene, deci sunt descurcărețe prin definiție… Și-n fond, a fost descoperită o bacterie care se hrănește cu PET-uri.

Ni se pare că devenim mai puri, odată ce împrăștiem deșeuri oriunde nu ne vede nimeni – noi nu le mai avem, le-am donat Lumii, așa că nu e evident că s-a înclinat în favoarea noastră balanța? Și ne debarasăm de ele, fără jenă, chiar și în mulțime, căci e o excelentă ascunzătoare. Între mii de oameni, cine să mai știe care dintre noi și-a scăpat pe jos (neintenționat, desigur) PET-ul sau sticla de apă? Da’ dă ce s-o duc, bre, pân’ la coșul dă gunoi? Ie prea dăparte, și-o fi și plin. S-o duc acasă, bre? Păi ce să fac cu ea acasă, că nu-i bibelou? Un’ s-o pun? În odaia dă la Linie? Mai bine o las acilea, că doară n-o s-o țiu atâta timp în mână! Și nu mă văzu nimeni, în afar’ dă tine, că nu ie ăștia atenți taman la mine. Ie alții aciea care o s-o culeagă, cu celelante la un loc, că d-aia ie plătiți. Și ian uite, și Mărin o aruncă p-a lui! Am muncit dăstul azi, și ie cald rău, iară iei ie plătiți și dîn banii noștri, așa că să-ș vază dă treabă, să lucreze, că noi nu mai stăm p-acilea, am plecat! Citiți precedentul discurs și eliminându-i greșelile gramaticale, căci el este, din păcate, la fel de frecvent și în cercurile presupuse înalte, chiar dacă de cele mai multe ori e declamat în tăcere, în fața părții din noi înșine care e supusă regulilor, aceea care renunță prea devreme. Aruncăm, murdărim, pervertim, stricăm, nu ne pasă de altceva în afară de confortul nostru imediat, însă suntem de-un alb fără reziduuri, în haine și-n declarații. Alegem Calea Ușoară, cea în care nu contează amănuntele și restul lumii. Nouă să ne fie bine, că tot suntem imaculați… Ne prefacem până și sentimentele în plasticul acela imuabil atât de admirat, ne înconjurăm de discursuri artificiale și de rictusuri de gumă și nici măcar turnul nostru nu mai e din fildeș, ci din polietilenă. Ne plastifiem în întregime, mult prea mulți dintre noi. Suntem de neclintit, dar cu ce preț!

… Și totuși, se pare că a fost descoperită o bacterie care se hrănește cu plastic. Și încă mai există o castă – anacronică, dar vie – a celor care se încăpățânează să rămână calzi și să le pese. S-adune până și peturile altora, uneori plângând, alteori cu revoltă, întotdeauna cu jenă, însă cu hotărârea de a repara tot ce se poate. Eu i-am văzut, nu numai la televizor, ci și pe munte sau în preajma mea, și știu că oricât de improbabil ar părea, a lor este ziua de mâine. Așa că mai există speranță, chiar și în noapte. Încă vie, neplastifiată.

– Și spune-mi, totuși, nota de astăzi a fost nouă, sau zece?

(sursa foto: omofon.com)