Platforma (I)

Știi, ne-am tot contrazis, până când am ajuns să fiu perfect de acord cu ceea ce-mi spunea. Platformele astea virtuale unde îți pui măștile pe tavă, în selfie-uri care mai de care mai victorioase, sunt simple instrumente de marketing, iar cele mai reale dintre imaginile postate recurent pe internet sunt pozele cu pisici.

A. Nu sunt un membru activ al comunităţii Facebook, unde am ajuns din întâmplare şi, ca în atâtea alte locuri, nu îmi vine să mă las descoperită cu adevărat. Deşi mi-am selectat (cu acribie, ar zice tata) prietenii de acolo (ar fi trebuit să am mii de amici, dacă i-aş fi acceptat pe toţi), cred că nu e posibil să rezonez decât cu puţini dintre ei. Aşa că uneori, ca aseară, obosesc să arunc în ocean mesaje închise în sticle, cu speranţa deşartă a unei comunicări. La urma urmei, simt deseori că nu ne-ajută cuvintele, ba mai mult, câteodată sunt chiar piedici în calea unei comunicări adevărate, prin sensurile lor confuz exprimate sau înţelese. O fi contradictoriu, dar așa simt şi de aceea – impulsiva de mine! – mi-am şters aproape toate postările şi comentariile de pe FB. De fapt, asta nu are o legătură esențială cu ceilalţi, ci cu neîncrederea mea în faptul că ar fi util să distribui în neant frânturi de mine – fragmente de stick aruncate spre viitorime, menite să ilustreze bucăți din cea care am fost. Ți-am mai scris că urăsc ideea… Bănuiesc că mi se va mai întâmpla, ciclic, să îmi şterg urmele, pe FB sau în alte părți.

Şi totuşi… documentul ăsta nu este despre mine, ci despre tine. Şi e o necesară scrisoare de preţuire. Sunt extrem de convinsă că dacă noi, ca societate, nu ne-am concentra atât de mult asupra lucrurilor rele şi le-am aprecia cum se cuvine pe cele bune, totul ar fi mai uşor. Cred că ţi-am şi declarat odată credinţa mea că până şi binele se propagă, chiar dacă uneori o face aproape imperceptibil.

Aşadar, ai început prin a mă enerva îngrozitor (ecuaţiile masacrate, săracele, poartă vina…), apoi prin a mă intriga, apoi mi-ai dărâmat nişte preconcepţii. Recunosc, afirmaţia „oamenii ăştia de la edituri nu sunt decât nişte executanţi mediocri în ale literelor, fiind, în cel mai bun caz, bieți scriitorași rataţi” nu e cu nimic mai bună decât celebra „profesorii ăştia realiști sunt rigizi, opaci şi nu cunosc nimic altceva în afară de oribila lor ştiinţă – în plus, chinuie pe toată lumea cu abstracţiunile lor inutile”. Sunt etichete concrete și facile care ni se pun şi cu care ne luptăm (sau nu). Mă bucur că ţi-am descoperit şi faţa de după profesionalismul de care, categoric, dai dovadă şi care ar impune respect şi singur (după nervi, încăpăţânări şi negocieri). Dacă în ultimele trei săptămâni am fost mai prezentă pe FB decât în tot anul trecut, s-a întâmplat deoarece, pentru prima dată, mi s-au părut extrem de interesante postările – ale tale, nu cele pline de poze cu mâncare, pisici, bunici şi tot felul de citate adânc filosofice – şi muzicile. E enervant cât de multe dintre lucrurile care îţi plac mi se par şi mie demne de interes. Mulţumesc pentru Gramatik, Thom Yorke şi Arctic Monkeys, chiar nu ascultasem nicio melodie cântată de ei şi, recunosc, era o lipsă. Fără să vrem, rămânem uneori cantonaţi în ideile / piesele / atitudinile care ne-au fascinat odată, iar eu sunt uneori destul de conservatoare. De ce frazele astea concluzive? Evident, pentru că voi avea încă o perioadă extrem de încărcată. La urma urmei, Life is Elsewhere, deci nu cred că voi folosi prea mult FB în următoarea lună (sau poate în următorul an?). Dar n-am vrut să treacă timpul şi să uit să îţi spun următoarele:

1. Lasă-te de fumat.

2. Eşti foarte fain, nu te schimba (în afară de punctul 1). Dacă îţi spune cineva că eşti imatur, e gelos.

3. Fă mulţi copii, merită!

B. Când ţi-am scris mesajele, pe cel în legătură cu filmele şi pe cel de apreciere, am făcut-o gratis, adică fără să aştept neapărat răspunsuri. Aşa că niciun semnal în legătură cu ele nu poate fi „cu întârziere”, ci doar extrem de binevenit.

Acum însă că mi-ai mărturisit că ai avut o tentativă de a scrie (de bine, de rău) despre „Etajul 13” – cu sau fără Freud şi Platon – ai ridicat miza şi trebuie să recunosc că m-aş simţi uşor frustrată dacă n-aş primi o versiune a încercărilor tale (ţi-ai făcut-o!). Totuși, presupun că aş supravieţui lipsei acesteia. Insist (în ciuda curentului): e mult mai faină povestea Etajului 13 decât cea din „Matrix”.

Mă tot întreb de ce îţi creează procese de conştiinţă ideea de a ne spune pe nume. Ar cam fi două motive, absolut enervante ambele. Primul poate fi legat de activitatea mea profesională, atât de abstractă şi depărtată de ceea ce faci tu, sau poate de locul şi rolul pe care îţi imaginezi că le am în viaţa mioritică. Da, am câteva articole care îmi sunt dragi (mai toate au o anumită simetrie, sau – deşi pare pretenţioasă exprimarea – o muzică a ideii, şi sunt rodul a nenumărate ore de nesomn), dar există alţii în țărișoară care au creaţii încifrate cel puţin la fel de decorative şi cu siguranţă mult mai importante decât ale mele. Îmi place să explic şi cred că asta fac bine, însă nu sunt singura. Nu am niciun soclu, căci mi-e frică de materialele perisabile din care mi s-ar putea face o eventuală statuie. Şi sunt convinsă că nici nu voi ajunge acolo (la statuie). Refuz să comentez cel de-al doilea motiv, căci mi se pare că, dacă există, e legat de vârstă.

Propunerea mea (egoistă, impulsivă, dar deloc indecentă) de a ne tutui – pe care, apropo, le-o datorezi în mare măsură lui Mo Yan (btw, „Obosit de…” e cel mai frumos cadou de anul ăsta, mulțam!) și experienței mele franceze – se bazează pe apropieri, nu pe diferenţe. Şi pe un alt tip de respect, mai puţin formal, care poate genera o altfel de comunicare. Mă bucur că o bere neagră ajută, şi pe mine m-ar ajuta una. Iar fiindcă veni vorba de apropieri în lumea ideilor (că bine zicea Platon!), în partea comună (literatură, filosofie, muzică) e foarte posibil să mă baţi la scor. Ceea ce nu mă deranjează, dimpotrivă. Sunt gata să aflu lucruri noi. Frumosul e, ca binele, peste tot. Trebuie doar descoperit.

C. În legătură cu FB: în afară de prima mea prietenă de acolo – o rudă căreia i-am botezat fetiţa şi care îmi spusese că dacă vreau să văd poze cu odorul n-am decât să îi „cer prietenia” (ce hilar şi totodată horror sună!) şi le voi vedea pe FB – toţi ceilalţi amici ai mei sunt oameni care mi-au propus ei asta şi pe care n-am putut să îi refuz. Da, printre ei sunt mulți profesori şi foşti sau actuali elevi dragi mie. Mi-am spus că, oricum, într-o astfel de cuşcă de sticlă nu voi pune, cu siguranţă, lucruri care să mă definească, deci nu contează dacă unii dintre ei mă văd doar schematic. Apoi, bizar, au existat momente în care m-am gândit că expunându-mi preferinţele în materie de cărţi şi muzică, și chiar ideile, poate că îi voi incita şi pe alţii (dintre aceia care mă văd în două dimensiuni) să le îndrăgească, sau măcar să mă cunoască mai bine. Sau poate că nu, dar merită să încerc. Chiar şi cenzurându-mă. Cu toate că subscriu la tot ceea ce mi-ai scris despre FB, paradoxal, au existat momente când mi-a folosit (Gramatik stă mărturie). E însă un instrument, sau dacă vrei, o curiozitate, nu un drog.

Am terminat-o cu „Zăpada” (lui Pamuk, evident) a meritat să fac efortul ăsta. E fain scrisă şi m-am regăsit, parţial, în rătăcirile şi imperfecţiunile lui Ka, chiar şi în trădările lui. Nu mă voi apuca însă de Mo Yan decât după ce mă voi întoarce din excursia în Franţa, în aprilie. Şi asta pentru că mai am de citit cărţi în franceză – am început Une année sabbatique a lui Alain Gerber, critic de jazz şi scriitor (cartea e, evident, o ficţiune despre un cântăreţ de jazz). O mostră de început îmi spune că merită: „… Il pourrait aligner mille silences et la musique ne cesserait pas de chanter. Il pourrait sortir sur le trottoir: elle n’oserait pas se taire.” … (El) ar putea să înșiruie o mie de tăceri și muzica n-ar înceta să cânte. Ar putea să iasă pe trotuar: ea n-ar îndrăzni să tacă… De ce fac asta? Pentru că e singurul mijloc de a lupta împotriva cenuşii (cum îmi zise Paler) și a uitării. Adică, la mijlocul anului petrecut de mine în Franţa, într-un tren, m-a întrebat o băbuţă: „da’, maică, din ce parte a Franţei eşti, că n-ai accent alsacian?” Acum nu mi s-ar mai întâmpla asta, cu siguranţă, am câştigat în intonație dar am pierdut în fluenţă şi în vocabular. Aşa că am rămas cu cititul, pe post de exerciţiu lingvistic. Dar din aprilie, Mo Yan să fie!

M-aş bucura ca, așa cum zici, la următoarea ta vizită prin urbe să ne străduim să tăcem împreună lângă o cafea sau o bere neagră – alt punct comun, deşi eu nu recunosc că am sufletul negru, sperând că astfel or exista câțiva neavizați care n-or vedea asta. Nu, culoarea berii nu se ia. Mie una nu ştiu dacă o să îmi reuşească asta cu tăcutul, deşi câteodată tăcerea spune mai mult decât toate cuvintele.

D. M-a încântat convorbirea telefonică de azi, chiar şi nefilosofică fiind. Îţi dai seama că nu le pot pomeni nimic colegilor despre Les faux monnayeurs. Ce să mai vorbim despre Alejo Carpentier… Și nu mă dau mare cu lecturile mele nici măcar în faţa literaţilor zilei. Tata a fost catalizatorul, stins, din păcate… Uneori mai vorbesc despre cărți cu cel mai bun copil al meu, dar încă nu avem chiar aceleaşi repere. Nu eşti un înlocuitor al tatei, stai liniştit. Mersi, pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce nu eşti. 

E. Nu ştiu dacă ideile comunică prin noi şi dacă există telepatie. Cert este că, atunci când ai sunat, mă gândeam să îţi scriu. Da, lumea de azi pare a fi a celor cu forma, nu cu fondul. E foarte obişnuit, din păcate, să existe editori şi redactori care nu citesc, dar şi profesori care nu au ce să le împărtăşească altora, deci n-ar trebui să „presteze” în faţa copiilor. Nu mă gândesc la politicieni şi la vipuri (la ei pare emblematic şi de bon ton să fii cât mai puţin profesionist şi cât mai strident în apariţii şi discursuri), dar mulţi dintre ceilalţi actori ai momentului nu sunt (sau au obosit să fie) autentici. De unde şi entuziasmul meu când mai întâlnesc, surprinzător, indivizi valabili – nu statui încremenite în perfecţiunea lor, ci oameni adevăraţi, cu bune, cu rele (ţigara asta, dom’le!) şi, de ce nu, cu pasiuni asemănătoare cu ale mele. Ca tine. E drept că mă simt complice când vorbesc aceeaşi limbă cu cineva care a citit, sau, vorba ta, măcar a auzit de cărţi care m-au marcat, dar nu mă voi ascunde sub plapumă considerându-mă anacronică pentru că am slăbiciunea să iubesc gândurile scrise de alţii. Dimpotrivă, mă simt privilegiată pentru asta. Şi, de ce nu, cred că noi ăştia, cititorii, suntem o castă de favorizaţi ai sorţii, chiar dacă ei, ceilalţi, nu ştiu acest lucru. Iar întunericul există ca să valorizeze cercul lămpii de pe noptieră, care e însufleţit de gânduri şi cuvinte…. Azi ai parte de zona optimistă din mine.

Apropo de cărţi şi călătorii, cred că toate sunt menite să ne uşureze drumul prin şi cu noi înşine. Una dintre cele mai frumoase fotografii ale mele (pe care ţi-o dăruiesc) se numeşte „Cerul în Jardin de Luxembourg, într-o zi când eram fericită”. E drept că ar fi putut fi făcută şi la Vama Veche, dar e esenţial că am putut simţi fericirea atât de asemănător, şi totuşi atât de diferit, în ambele locuri.

Într-o vreme mi se sugerase să dau la jurnalism. N-am făcut-o tocmai pentru că n-aş fi putut scrie ode, nici relata fapte seci, iar gândurile mele adevărate s-ar fi putut să nu fie receptate aşa cum mi-aş fi dorit. În plus, în lumea mea, dacă ai dreptate nu ţi-o poate fura şi interpreta nimeni. Poate că o să am odată dispoziţia să îţi scriu frânturi din jurnalul meu de călătorie interioară şi exterioară (sau poate că nu), dar nu cred că o să menţionez (deşi e surprinzător) cât de mică mi s-a părut „Dantelăreasa” lui Vermeer şi cât de puţin pusă în valoare „Gioconda”, prin alegerea inadecvată (după părerea mea) a amplasamentului. S-ar putea însă să încerc să te fac să înţelegi ce simt în faţa oricărei picturi a lui Monet (ce fain ar fi ca eu să fi fost el în precedenta reîncarnare!) şi că pe Picasso am ajuns să îl apreciez văzându-i pe viu tablourile. Efectul e cu totul altul decât în faţa celui mai bun album de artă şi / sau a celui mai bun calculator. Iar Van Gogh emană o forţă nebănuită, prin tuşele atât de neomogene şi tulburătoare de culoare, pe care nu le poţi sesiza cum se cuvine decât privindu-i picturile. Înainte de a le observa pe viu puterea, nu puteam pricepe ce văd ăştia atât de grozav la el, căci operele sale nu se încadrau în canoanele mele (cuminţi, ce-i drept) de frumuseţe. Sau poate că n-o să te plictisesc cu asta și nici cu toate lucrurile care mi-au marcat peregrinările. Important e că mă voi încărca din plin cu imagini şi gânduri bune, simțind empatia, având în sfârșit curajul să le comunic cuiva, chiar și parțial. Am nevoie.

În fine, am divagat prea mult. Promit să nu îţi mişc bileţelele, dacă o să mi le citeşti.

(sursa foto: pixabay.com)