Suntem cu toții, chiar și atunci când n-o recunoaștem, robii clasificărilor de tot felul. Cel mai frumos, cel mai ploios, cea mai nepotrivită, cea esențială – criteriile noastre de a întocmi clasamente sunt, desigur, cele mai bune (singurele exhaustive, fiindcă tot veni vorba), incomparabil mai pertinente decât ale tuturor celorlalți. Bifăm excursii și obiective, etichetându-ne (pe Facebook, unde altundeva?) fericirea de a vedea, de a simți, declarațiile despre jocul de-a viața, măștile zâmbitoare pe care scrie: „Aici sunt Eu. Sunt cel mai tare, iar restul e fum. Castelul ăsta e înnobilat de plimbarea mea pe lângă zidurile lui. Și, treacă de la mine, n-am marcat ziua de azi pe peretele dinspre vest, pentru viitorime, dacă tot mi-am uitat acasă creta” (sau sprayul cu vopsea, sau cuiul…). „Ar merge un zâmbet triumfător cu mâna pe exponatul ăla (cum s-o numi?), dacă tot am intrat? E lumină destulă pentru un selfie reușit, cu gașca? Mai stai puțin, să nu se uite gardianul, e cam sec.” Exagerez, știm bine amândoi că nu asta simțim în excursiile noastre disjuncte, dar e o tristă realitate de care ne lovim pe drum, n-o putem ignora, căci e universală.
Mi-ai spus să-ți scriu despre orașul meu preferat și am să o fac cu curaj, căci deși nici de data asta nu voi sparge tiparele, măcar voi fi pe aceeași lungime de undă cu tine, deoarece amândoi adorăm – ce previzibil! – Parisul. Fără măști. Nu vreau să îți descriu un selfie victorios, ci să îmi intuiești cât mai exact încântarea. N-am să-ți înșir lista traseelor de neocolit, căci Parisul a fost atât de cântat în toate limbile Pământului încât entuziasmul meu n-ar putea părea decât anodin. Ei bine, da, am fost în multe dintre cotloanele sale, ar fi și cazul, doar l-am bătut la pas de atâtea ori! Știu bine însă că îi cunosc doar fața pe care am fost în stare să o descopăr. Desigur, la fiecare nouă vizită (și am avut parte de multe, chiar dacă nu-mi ajung) am căutat alt unghi, alte străduțe, alte straturi semnificative, dar cel mai mare câștig a fost, invariabil, bucuria de a deveni, chiar și vremelnic, o parte mișcătoare a sa.
Mă leagă multe de Franța: povestea bunicii mele (care ar fi devenit servitoare în Hexagon dacă ar fi lăsat-o străbunicul), sfârșitul copilăriei (marcat de romanele lui Dumas și ale lui Druon), istoria sa fascinantă, anul petrecut în Alsacia, teza Lianei, verile care nu puteau deveni întregi fără călătorii din ce în ce mai aproape de Atlantic, prietenii francezi. Călătoriilor le-am pierdut șirul, dar n-am cum să îmi uit fericirea din prima mea vizită la Paris. Plecasem din Strasbourg cu frica în sân, pentru că tocmai avusese loc un atentat (erau cu mult mai rare pe atunci) și fusesem sfătuiți, pe toate căile, să amânăm orice călătorie neobligatorie spre Sena. Ei bine, a mea era inconturnabilă, căci plănuisem o excursie în State și, româncă verde fiind, aveam urgentă nevoie de viză. Și iată-mă, singură, în metropola în care visasem de atâta vreme să ajung și unde, în loc de bun venit, toate coșurile de gunoi erau acoperite cu saci de plastic, de frica unor bombe. Și totuși Parisul îmi zâmbea și mă întâmpina prietenește, cu toate străzile și porțile deschise, cu ochii ferestrelor. Cu tumultul care (culmea!) nu îmi trezea agorafobia, ci mă făcea să simt că îi aparțin – atom admirativ, toată ochi și urechi. Da, am făcut atunci, triumfătoare, o poză polaroid cu Luvrul (în lipsa unei plăcuțe care să ateste pentru vecie evenimentul), zâmbindu-i larg fotografului și plătindu-i de zece ori prețul corect. Nu îmi venea să cred că sunt acolo, după atâția ani în care nu putusem decât visa la asta. Ce bani? Ce atentate? Sunt din altă poveste, monșer. O privesc uneori cu nostalgie: culorile s-au șters, amintirile nu. Și tot în Paris am țintuit într-o imagine, mai apoi, unul dintre momentele cele mai dragi mie, una din clipele acelea fermecate în care timpul, vântul și soarele trec prin tine în timp ce tu ești ocupat să privești desenul mișcător al fuioarelor de nori, să zâmbești, să exiști. I-am spus „Cerul în Jardin de Luxembourg, într-o zi în care eram fericită”.
Nu pot însă să îți scriu despre Paris ca despre un oraș oarecare, evocându-ți doar bucuria de a îl parcurge pe jos și de a îi admira arhitectura, de a observa cum pulsează, cât e de viu. E comme il faut, dar nu prin cumințenie, ci prin complexitate și frumusețe tulburătoare. Desigur, e remarcabil cât de mult se potrivesc toate imobilele din zona centrală cu Luvrul, cu bisericile și cu clădirile vechi – Chapeau, Haussmann! – parcă toate sunt părți ale aceluiași organism și respiră împreună. Fără ca sistematizarea să însemne uniformizare, ca în alte orașe, căci la orice pas există amănunte care individualizează, care personifică, de-a dreptul, fiecare imobil. Basoreliefuri, statui, ornamente din fier forjat, terase, ceasuri solare, desene, culori, miresme ispititoare, mici restaurante și magazinașe în care cochetăria se înghesuie cu eleganță în vitrină, parcă toate trebuiau să fie acolo, pline de șarm. Ar fi însă nedrept să îți povestesc doar despre parcuri, buchiniști și Sena, despre plimbările mele prin cartierul Latin sau prin Montmartre. Despre boul’ Saint-Michel și Gibert Joseph, pe care simt de fiecare dată că l-aș devaliza fără remușcări și de unde plec de obicei cu un vraf de tomuri, oftând că nu pot lua cu mine toată librăria. Așa că n-am încotro, risc să mă confunzi cu un ghid turistic și o să îți scriu despre amănunte, nu despre întreg. N-am cum să le ocolesc, căci Parisul respiră cultură – care trăiește, evoluând și împletindu-se cu viețile tuturor celor care sunt parizieni pentru o oră sau pentru o viață, îmbogățindu-le. Nu, nu voi perora despre Luvru și nici despre muzeul Orsay, pe care ar trebui să le mai văd de multe ori până să mă satur, și nici despre muzeul Rodin și forța lui Camille Claudel. Nici chiar despre Centre Pompidou, în care am descoperit cu uimire că există două viteze de parcurgere a sa, opuse: cea a vizitatorului întâmplător, necaptivat de arta modernă, care poate rivaliza cu a unui TGV, și viteza mea, care tinde spre zero pe măsură ce înaintez. Noroc că ăștia își mai închid muzeele, din când în când… În mine se armonizează arta abstractă și impresionismul, conviețuiesc în sertărașe distincte și la fel de importante, bucurându-mă în mod diferit, așa cum o fac matematica și literatura, fiindcă veni vorba. Hmm… oare s-asociez arta modernă cu matematica? Impresionismul cu literatura? Depinde. Uneori simt că e pe dos. Important e că toate îmi spun câte ceva incitant, că sunt pasionante. Și că Parisul e locul în care îmi pot astâmpăra foamea de Monet, nu doar la Orsay, ci și la Orangerie (ai văzut fabuloasele sale săli circulare pline cu nuferi?) și mai ales la muzeul Marmottan, adevăratul templu al impresionismului. Și știi de ce îmi plac atât de mult toate astea? Aici se oprește paralela cu matematica, întrucât ceea ce mi se pare extraordinar la arta abstractă și la impresionism deopotrivă e tocmai capacitatea de a transmite emoții prin prezentări inexacte ale realității, prin interpretări divergente. Departe de fotografie, tablourile și sculpturile pe care le admir sunt puternice prin tușe neregulate, contururi difuze sau, dimpotrivă, tăioase, prin forme îndrăznețe, culoare și mesaj.
Muzee… mărturii ale unor epoci apuse, ale altor vieți. Te uiți la exponate, le admiri frumusețea și te gândești la oamenii care le-au creat și la cei care le-au folosit – oare cum au trăit, ce au simțit, care le-o fi fost destinul? Ador să merg la Musée du quai Branly (cu o prezentare extrem de modernă și interactivă a unor artefacte fascinante din lumea întreagă) și la muzeele Guimet (al artei asiatice) și Cluny (al Evului Mediu) și să-mi imaginez frânturi din istoriile exponatelor care îmi atrag atenția. Până și ultimul, deși mult mai mic decât celelalte, are comori neprețuite. Printre ele, „Doamna cu licornul: Mon seul désir” – tapiseria mea preferată, poate și pentru că una dintre interpretările criticilor este că ea înfățișează generozitatea, iar eu o asociez, deși știu bine că a fost găsită în altă parte, cu Parisul. Misterioasă, complexă și darnică. Oeuvre incontournable, spune reclama, și de data asta are dreptate. De neocolit, începând cu secolul al XV-lea.
Nu, n-am văzut toate muzeele din Paris, îmi mai lipsesc câteva, semn că m-oi mai întoarce acolo. Și, fii pe pace, nu mi-am petrecut tot timpul în ele, îngropată în istorie și artă. Nu le cunosc pe de rost și nici măcar n-am fost prin toate încăperile. Știu prea bine lecția, nu e indicat să intri în mai mult de două-trei muzee în aceeași călătorie, căci orice supradoză poate crea contrareacții. Din fericire, au fost multe voiaje și sper că vor mai fi, mai am atâtea de văzut!
Ce bine că nu sunt o simplă mașină de stocat informație! Uitarea parțială care mă bântuie mă face să mă pot bucura de aceeași imagine de fiecare dată când o privesc, amintindu-mi cu drag unele amănunte, (re)descoperind altele, admirând-o din altă perspectivă, făcând conexiuni noi. Însă Parisul e mult mai mult decât o enormă expoziție vie, decât un sanctuar al culturii și al cunoașterii. E fascinant și prin diversitatea locuitorilor și a vizitatorilor săi – are un loc aparte în mine pentru că e orașul care mi-a spulberat orice urmă de xenofobie. Prima reacție a oricărui organism viu în fața necunoscutului e una de frică, de respingere, și spre rușinea mea n-am făcut excepție de la această regulă la prima mea aventură pariziană. Căci la început a fost șocant și pentru mine (în ciuda măștii atotștiutoare și calme pe care o afișam) să văd atâtea seminții deodată, la muzee, în metrou, în magazine… Până când i-am privit cu mai multă atenție pe trecătorii care mă intrigau. La muzee, în magazine, în cartiere, găsind oameni cu trăsături excepționale, de culori și etnii diferite, încercând să le ghicesc poveștile și chiar gândurile. Observându-i seara pe cei care veneau de la muncă spre suburbii, ascultând zumzetul dens și totuși liniștitor din metrou, spionând înfățișări și atitudini, înmagazinându-le. Desigur, privind cu atenție n-ai cum să nu vezi că pe lângă strălucire există și cioburi, lucruri care nu merg, disperări chiar. Îi încadrezi în peisaj pe cei fără adăpost care dorm pe malurile Senei și pe compatrioții tăi pe care îi întâlnești din când în când cerșind (fără să te consoleze că nu sunt singurii care fac asta). Accepți și cartierele din nord, pe străzile cărora curățenia nu e la ea acasă, și unele mirosuri… Căci nicio metropolă nu e scutită de contradicții. Accept și înțeleg diversitatea care îmbogățește o societate, integrându-se în legile acesteia, scrise sau nu, urmându-i principiile fără să fie anihilată de ele. Nu pot însă nicicum asocia Parisul cu intoleranța și violența gratuită, cu masacre în numele unor religii, frustrări sau principii strâmb înțelese. Nu îi aparțin, sunt accidente ale istoriei. Pe cale de dispariție, sper.
Nu fac clasificări ale frumuseții sau grandorii marilor orașe prin care m-au purtat pașii, căci fiecare are caracteristici de neuitat, însă, dintre toate, Parisul e cel care îmi întinde primul mâna, prietenește, și îmi zâmbește cald de fiecare dată când ne vedem. Așa că, pentru mine, el este orașul cel mai cel.