O demonstrație fără cusur

Spuneai că ai o slăbiciune: îți plac Profesorii, adică dascălii aceia atât de dedicați meseriei încât în mintea ta au întotdeauna majusculă. Ei bine, subscriu, chiar dacă, alături de tine, mă număr printre anacronici și înfrunt, fără iluzii, însă de dragul dreptății, tsunami-ul celor care cred că astfel de oameni nu există. Nu în Românica noastră pervertită și supusă clișeelor și manelizării, roabă a formelor fără fond, a corupției și a micimilor de tot felul. Din fericire însă, existența celor care știu că a dărui este cu mult mai important decât a primi și că viața nu are farmec decât dacă arzi, dedicându-te semenilor tăi, nu depinde de nivelul de dezvoltare economică și civică a teritoriului supus discuției. Ei există și gata – profesori, doctori, mentori dezinteresați și entuziaști de orice meserie și nivel de educație – la noi, ca în orice altă parte a lumii. Și nici măcar statisticile, în ciuda procentului de emigranți români care se aseamănă în ultima vreme cu acela al cetățenilor unei țări sub asediu (pe drept cuvânt, căci nu suntem, de ani de zile, asediați de lipsa elementară de bun simț a unora?), nu îi pot ignora definitiv. Desigur, haterii îmi pot replica urgent: există români dedicați, dar nu contează, sunt mult prea puțini și n-au nicio șansă. Nu în Românica noastră pervertită… Nu acum. Eu una (tot mai) cred că orice rază de lumină are importanța ei și poate schimba lumea în bine.

N-am să fac calcule azi și nu voi perora despre eficiența strădaniilor celor la care mă gândesc. Căci partea mea utopică e bine ținută în frâu de cea realistă – nu pot afirma nici măcar eu că toate vor merge în curând ca pe roate în țărișoară doar pentru că mai există muncă patriotică și entuziasm, nedependente de lozinci mai mult sau mai puțin oficiale. Însă țin să-ți amintesc despre întâlnirile mele fericite, în momente cheie, cu oameni dedicați și altruiști. Și, ca să fie tacâmul complet, îți voi scrie ție, literatului, un panegiric (în proză, însă doar aparent prozaic) închinat atât de nepopularului Profesor de matematică. Repejor, înainte de a fi dezmoștenită din punct de vedere literar și artistic. Mi-e clar că mă supun riscului de a fi considerată subiectivă, mi-l asum însă, căci de prea multe ori, citind presa, am constatat că e ignorată prezumția de nevinovăție a împricinaților iubitori ai matematicii, de orice vârstă (și mai ales a profesorilor), și că aceștia sunt etichetați ca fiind rigizi și nefolositori, generatori de stresuri inutile, fără să aibă posibilitatea reală de a se apăra. Ce poți să faci în fața generalizărilor implacabile din mass-media a lucrurilor care nu merg bine și a voitei ignorări a eforturilor celor mai mulți dintre profesori? Există drept la replică, vei spune, și teoretic ai dreptate. Practic însă, prea puțini dintre cei înfierați fără vină se apără – doar nu degeaba se vorbește pe la colțuri că acela care se scuză se acuză, nu-i așa? În ceea ce mă privește, nu cred că tăcerea și timpul le rezolvă favorabil pe toate și știu că vorbele pot fi uneori tăioase și eficiente arme. Poate că nu le mânuiesc suficient de bine și nu găsesc întotdeauna momentul potrivit, poate că mă lansez uneori în cruciade sinucigașe, dar în fața nedreptății refuz să tac. Câți însă își asumă, ca mine, riscurile Căderii? În  dizgrație, pe pantă, spre hăul posibil al neînțelegerii cronice (voite sau involuntare) de către ceilalți a afirmațiilor  aruncate-n luptă și, cine știe, poate chiar în desuetudine. Dar nu despre mine e vorba acum, elogiul le e închinat celor care mi-au fost repere matematice. Și au fost mulți și drepți și-aproape că m-au învățat să merg pe valuri, în picioare, printre noduri și semne abstracte (așa cum ai văzut prea bine, dragă Nichita!), care mai de care mai fascinante. Nerealizările mele se datorează doar limitelor personale, căci entuziasmul lor a fost molipsitor. Pe viață. N-am să-ți dau numele celor vii sau ale celor care mai trăiesc doar în mine și în alții asemenea mie, aș vrea însă să mă crezi pe cuvânt că au fost și mai există încă mulți. Nu doar pe la noi, pe unde se agață harta-n cui, ci până și în așa-zisa lume mirifică a miticilor dă București. Fiindcă veni vorba despre clișee, eu una n-am simțit până acum că neamul miticilor ar fi majoritar în metropolă, mi s-au întâmplat multe lucruri surprinzător de frumoase acolo, legate de oameni, nu de monumente. Există răul, minciuna, ipocrizia și impostura, dar există și binele. Și speranța.

Azi deraiez… iertare! N-am să-ți dau niciun nume și n-am să-ți fac o pledoarie extinsă pentru matematică, ar dura mult prea mult. Trebuie să-ți spun însă că Profesorii dedicați pe care i-am întâlnit mi-au arătat că matematica este a raționamentelor, nu a calculelor – anexe necesare, dar nu și suficiente pentru a îi înțelege și admira profunzimea –, a conexiunilor surprinzătoare, a bucuriei în fața unei idei ingenioase, a tenacității, a ordinii și a luptei (în primul rând cu limitele tale). Că e un instrument puternic făcut să te ajute să înțelegi și să mânuiești cu ușurință concepte aparent fără legătură cu cifrele. Că îți organizează mintea fără să o închisteze și că nu e important dacă vei uita sau nu formulele de trigonometrie și altele asemenea lor, dar e fundamental felul în care, datorită obișnuinței de a jongla cu noțiuni și semnificații abstracte, vei reacționa în cele mai dificile și neașteptate momente ale existenței tale. Profesorii dedicați pe care i-am întâlnit sunt dintre aceia care acceptă provocările unor întrebări și idei noi, apreciază și stimulează dialogul și se străduiesc să explice mecanisme și greșeli. Lor li se mai întâmplă să nu doarmă noaptea, preocupați fiind de câte o problemă mai nărăvașă, le vin uneori idei valoroase în timp ce se plimbă sau spală vasele, și lucrează în plus (gratis) cu elevii (sau studenții) de dragul de a le împărtăși altceva decât la curs. Profesorii aceștia există,      i-am văzut. Pentru ei, matematica nu are sâmbătă și duminică și, uneori, nici ore fixe de somn. Ea este Bucurie pură (după perioade grele – de disperări, uneori). Profesorii aceștia nu sunt deținători ai Adevărului absolut și nu se sfiesc să-și recunoască erorile inerente și să le repare. Sunt însă curioși și îndrăzneți, încearcă deseori căi nemaiîntâlnite, nu șabloane. Profesorii aceștia nu sunt însă mașini de făcut matematică și atât. Sunt, în primul rând, oameni adevărați cu pasiuni uneori surprinzătoare, în momentele independente de cifre.

Hmmm… nu cumva e un discurs mult prea abstract ca să fie convingător? Mi-e clar, orice teorie trebuie întărită prin cel puțin un exemplu care să o ilustreze și să o facă veridică. Ei bine, iată-l pe cel care mă face să zâmbesc cu drag la fiecare început de martie: l-am iubit pe Domnul Profesor (de matematică) și Diriginte din liceu (în inima mea a rămas de-a pururi cu toate majusculele posibile). Eu și, cred că nu greșesc, toți colegii mei. În ciuda faptului că într-a IX-a eram extrem de stresați, după primul trimestru în care nouă dintre noi au rămas corigenți, iar eu am devenit fericita posesoare a uneia dintre cele două medii de opt din clasă (cele mai mari…). Înainte de prima mea oră de matematică din liceu am plâns de frică așteptându-l pe profesorul sever despre care auzisem atâtea, dar după primele lui explicații am început să surâd. Înțelegeam, acceptam, admiram. Și l-am iubit pe Domnul Profesor pentru rigoare, pentru excelența raționamentelor sale, dar mai ales pentru omul pe care l-am întrezărit printre rânduri. Complex, modest, timid chiar, câteodată, sub masca unei rezerve pline de o falsă detașare. Cu o poveste de viață pe care comunștii o îngreunaseră îngrozitor de  mult și de nedrept (după cum am aflat mai târziu) și care ar fi putut să îl facă să devină amar, dar care nu i-a alterat structura și nici bunătatea definitorie. Pentru colegii mei și pentru mine el este, de-a pururi, Reperul, e cheia tuturor discuțiilor noastre, atunci când ne reîntâlnim. N-am fost, cu siguranță, cei mai buni elevi ai lui, dar am reușit să îi pătrundem pe sub armură, să-l facem să zâmbească și să ne fie aproape. Ca în primăvara aceea…

Mi-a plăcut întotdeauna mărțișorul. Și nu doar pentru că atunci când eram copil nu exista la noi Valentine’s Day (decât în cărți) iar de Dragobete uitase toată lumea. Ci pentru fericita îngemănare între pasiune și puritate, între sfâșiere și speranță, între gheață și foc, pentru sentimentul de reînnoire pe care îl împrumută norocoasei purtătoare, de reîntinerire odată cu natura, prin ea. Și, de ce nu, pentru că e o sărbătoare precreștină, aproape numai a noastră (se pare că și bulgarii au ceva asemănător). Și nu pot să uit o zi de 1 martie (cred că eram în clasa a X-a), în care (ai trei încercări ca să ghicești la îndemnul cui…) noi, toate fetele din clasă, l-am împodobit pe Domnul Diriginte cu mărțișoare, la începutul orei de matematică. Nu știu dacă a fost mai degrabă amuzat sau încurcat, dar le-a purtat toată ora, iar în pauză a mers decorat cu ele până la cancelarie, de la un capăt la altul al clădirii, onorându-ne peste măsură pentru că ne-a acceptat darul atât de neobișnuit și surprinzător. El, simbolul seriozității, stâlpul liceului, purtând cu mândrie douăzeci de mărțișoare… Nimeni nu mai văzuse așa ceva. Pentru noi, clipele acelea au fost pline de fericire pură, căci am iubit și am contat, printre cifre, și-am oferit cu drag cele mai calde și valoroase medalii. Nici n-a mai fost importantă, mai apoi, suferința de la Combinatorică, ni se părea un vaccin necesar.  Ca în fiecare primăvară, surâd și acum cu nostalgie rememorând acea neprețuită zi. Și știu că matematica e, datorită domnului Profesor, încă vie în noi toți.

Orice mi-ai spune, nu voi putea afla cu certitudine dacă te-am convins (sau nu) cu adevărat că până și matematicienii au mulți reprezentanți printre acei Profesori atât de dragi ție (deși mie mi se pare că am etalat o demonstrație fără cusur), așa că mă duc să încerc să mai rezolv o problemă. Mai am de găsit destule răspunsuri.