O altă viză

Corina își ridică, zadarnic, gulerul de la pardesiu. Frigul era neașteptat de tăios, i-ar fi folosit fularul ăla. De ce și-l lăsase la hotel, ca o fraieră? Știa răspunsul, dar tot se învinovățea în gând pentru asta. Se sculase, ca de obicei, cu cinci minute mai târziu decât își propusese (adică lâncezise în pat, amânând momentul startului Marii Curse), și i se făcuse brusc frică să nu piardă metroul, să nu rateze străduța (intrarea?) ce ducea spre clădire. Fusese ea în recunoaștere, cu o seară înainte, ca să o localizeze, dar dimineața devreme, cu emoțiile și cu graba pe care le anticipa, era posibil să se mai și încurce, căci nici măcar vitrinele nu mai arătau – din fericire! – ca în facultate, avea nevoie de alte puncte de reper. Îi era frică să nu fie prea mare coada de la Consulat, să nu se apuce să plouă, cum o speriaseră cei de la Meteo, să reușească să intre, și, mai ales, să iasă victorioasă de acolo. Așa că bineînțeles că uitase să se înfofolească, și acum suferea. Încă îi plăcea Bucureștiul, în ciuda distanțelor de tot felul care o separau de el, iar amintirea asprimii vântului, atunci când stai (prea mult) pe loc, devenise una dragă și suportabilă, cel puțin din punct de vedere teoretic. De ce nu își adusese aminte azi dimineață, la plecare, că într-o zi era să o doboare vântul, pe lângă ICECHIM, cu haină de blană cu tot, amplificând (colac peste pupăză!) până la limita suportabilității umezeala și frigul? Nu mai știa cum de reușise să ajungă atunci în stația de troleibuz, dar ținea minte că îi trebuiseră minute în șir să se încălzească. Și-atunci de ce-și lăsase tocmai astăzi fularul la hotel, când știa că va trebui să aștepte afară, aproape nemișcată, ore în șir? O să răcească, și iar o să ia medicamente (îngrozitor!) și poate chiar o să fie nevoie să stea în pat. Ce aiurea! Nici n-avea timp să fie bolnavă, mai erau atâtea de făcut! Și-așa își ceruse voie de la școală pentru călătoria asta, și urma perioada tezelor, cine le-ar fi dat și corectat în locul ei? „Lucru manual, draga mea, așa-ți trebuie!”, își spuse Corina.

Ura cu patimă necesarele cozi. Nu le putuse ocoli, atâta amar de vreme! Îi dilataseră clipele inerte, de așteptare, chiar și în copilărie, prefăcându-i-le în secole de aproape-nemișcare disperată. Sperase că Revoluția, pe care se străduia să o vadă și să o creadă fără pată, le va face să dispară. Se evaporaseră aproape toate, ce-i drept, nu însă și cea de la Consulatul Franței. Prețul era mic, desigur, atâta timp cât câștiga vizele pentru ea și pentru Maria, călătoria, explorarea și, mai ales, revederea celor dragi din recent încheiata ei epopee franceză. Sau odisee, dacă e să fim mai exacți, căci peregrinarea cea lungă a Corinei se încheiase de ceva vreme, cu pierderi, cu câștiguri (mai ales în prieteni și într-o mai bună înțelegere a lumii), cu o anume maturizare, cu alinarea dorului de casă, de Maria și de George. Prețul era mic, dar frigul din dimineața asta îl făcea aspru, cam greu de plătit. Maria plânsese, pe peron, atunci când se despărțiseră pentru un an de zile, și Corina se stăpânise cu greu să nu coboare, definitiv, din trenul acela menit să o ducă departe, și să renunțe la speranța că își vor putea cumpăra apartamentul, la întoarcere, cu banii din mult lăudatul «vrai salaire français». Ar fi făcut orice, numai să nu-i mai plângă copilul… Dac-ar fi coborât atunci, însă, George ar fi crezut-o lașă.  Și, poate, trenul acela n-ar mai fi oprit niciodată în fața ei. Nu coborâse, și trecuseră cumva prin anul acela cu toții, fără prea mari dezastre, dar și fără prea multă încântare. Corina se bucurase de Franța de-abia la următoarele ei vizite, chiar dacă, precedate fiind de câte o „coadă la viză”, acestea păreau la început smulse cu cleștele, chinuite. Și era flămândă de ele – dacă ar fi fost posibil, le-ar fi făcut în fiecare an, sau, și mai bine, la două-trei luni odată, ca să se umple cu imagini dragi, peste care, odată sedimentate, să clădească altele. O bucurau, de fiecare dată, și vechile imagini cărora le descoperea noi amănunte, și noile achiziții în materie de culori, clădiri, texturi, gusturi, miresme și prieteni. Franța era inepuizabilă, copleșitoare, și se înțelesese cu George că în vara aceea i-o va arăta și Mariei. Crâmpeie din ea, desigur, dar care să îi trezească și copilei gustul pentru frumos, călătorii și cunoaștere. Ar fi extraordinar de bine dacă ar putea merge în călătorie toți trei, dar ar primi oare viză? „Mai bine să nu riscăm”, spusese George, „noi am mai fost acolo împreună, du acum copilul, e destul de mare ca să se bucure de toate.”

Așa că aștepta, de la șase dimineața, cu geanta doldora de acte și cu inima cât un purice. Fără fular. Se străduia să stea dreaptă, măcar. „Uite, cucoana aia e cam cocoșată. Nu-mi place. Așa oi arăta și eu? Capul sus, spatele drept, și nu mai tremura atâta! Strânge din dinți și nu mai clănțăni! Zâmbește, fii convingătoare! Arată-le fața ta cea Zen!” Încerca să-și umple timpul imaginându-și viețile tovarășilor de suferință, sau număra pietrele din bordură, ori copacii, până când le pierdea șirul și o lua de la capăt. Numerele, ca și poveștile pe care și le imagina, o linișteau pentru o vreme, până când, invariabil, o sfâșia străfulgerarea faptului că i se scurge viața așteptând o ștampilă care ar fi trebuit să nici nu existe. Că trebuia, o dată în plus, să convingă pe cineva că merită să călătorească, că nu e nici mâncătoare de lebede și nici căutătoare de azil politic sau de chilipiruri. Că se va întoarce, căci viața ei e aici, în țara asta mică pe care refuză s-o părăsească definitiv și s-o renege (nu mai contează dacă din încăpățânare, sau din inconștiență), în locurile astea în care încă n-a obosit să tot aștepte normalitatea și să spere. Că își iubește rădăcinile și nesemnificativele  posesiuni. Nu regreta că își promisese că nu va emigra, în ciuda tuturor lucrurilor pe care le văzuse în anul ei „de Franța” și care nu funcționau încă acasă. Îi părea rău, însă, pentru libertatea de mișcare pierdută. Și i se părea absurd că după atâtea discuții și promisiuni politicianiste, Schengen-ul era la fel de departe, în ciuda tratatului de aderare la U.E. a cărui semnare o sărbătorise cu entuziasm cu doi ani înainte, cu „trupa” de prieteni.

Încerca să își imagineze cum va arăta angajatul de la ghișeu care îi va decide fericirea sau nefericirea din vara aceea. Și o revolta gândul că depindea de o ștampilă, de invitația făcută de draga de Marie-Ange (oare e după toate regulile artei, sau n-o fi conținând tot ceea ce trebuie?), poate că și de o toană birocratică, ori de o întâmplare punctuală (la urma urmei, programul consular se poate modifica fără preaviz, ca data trecută), că speranțele ei erau probabil catalogate într-o banală categorie statistică, deci nu erau nici interesante și nici importante pentru oamenii de care depindea. Se simțea umilită și încerca să-și stăpânească tremurul, să se calmeze. În cazul fericit în care ar ajunge să intre azi în încăperea aceea, n-ar fi deloc înțelept să pară înghețată, sau agasată. „Trebuie să le arăt fața mea cea Zen! Să îi conving că le fac eu o favoare, dacă le vizitez țara. Of! De ce-o fi totul atât de complicat?”

   Aerul era umed și vântul i se părea de-a dreptul enervant, mai tremura puțin, dar erau doar zece persoane în fața ei, afară, în fața intrării. Și încă nu ploua. Ar fi putut fi mai rău. Corina își scruta competitorii, pe cei zece mai norocoși decât ea (sau doar mai matinali), încercând să le ghicească meseriile. Nu putea să uite că data trecută, după cinci ore de stat la o coadă aproape imobilă, au fost cu toții anunțați că nu se mai dau vize în ziua aceea. Și n-a fost prea drăguț nici ce-au făcut atunci funcționarii francezi și nici ce-a comentat toată lumea de lângă ea… „Bineînțeles că de vină sunt doar indivizii de la agenții”, își spuse Corina. „Dă Doamne să n-am parte de unul și acum! Că dacă vine un ins cu pașapoartele de la două grupuri de câte patruzeci de persoane, ăia suntem! Leșină francezii, punând atâtea vize, și iar ne trimit acasă până mâine. Și ce mă fac, că nu mi-am cerut voie de la școală pentru mai multe zile? Iar nu se mișcă deloc coada, și-am amorțit privind ușa aceea. O să mor!”

Aerul era umed, dar vântul se mai domolise, iar cei din fața Corinei nu aveau genți voluminoase, păreau să nu fie de la agențiile de facilitat vize. Cei-ce-au-mai-fost-Acolo se recunoșteau fără vorbe, din priviri complice. Așteptau, zâmbind cu încredere. Până și cerul se mai deschisese, și Corina începuse să simtă că aerul rece nu îi era ostil, ci o susținea, înviorând-o. Zâmbi și ea, ușor crispată. Ușa îi răspunse,  deschizându-se și închizându-se la loc după primul candidat la o plimbare în Hexagon.

(sursa foto: luxtimes.lu)