Monsieur Noël

Știți, monsieur Noël, de fiecare dată când vorbim sau ne scriem, amintirile îmi catalizează exponențial bucuria și parcă trăiesc mai acut ca niciodată clipele comunicării, căci avem secretul acela absurd și dac-ar fi fost după planificare, niciuna dintre întâlnirile ideilor noastre, în afară de prima, cea neprevăzută, n-ar fi trebuit să existe. Până și acum, după atâta vreme, mi se mai întâmplă să rememorez evenimentele, căutându-le sensul. Când ne-am văzut prima oară, în ’90, la liceu, erați cu scumpa de Lisa și cu prietenii din Cicârlău care vă găzduiau. Nu mai vorbisem până atunci cu un străin în franceza mea dragă, așadar vă dați seama acum, cunoscându-mă mai bine, că entuziasmul meu și cu mine ne faisaient qu’un. Un prieten m-alintă uneori spunând că-s logoreică… deși am multe cuvinte dornice să se-așeze în explicații pe care le vreau cât mai clare, de cele mai multe ori nu sunt de acord cu etichetarea, care mă amuză și mă flatează, dar nu ține cont de cât de bine știu să tac. Ei bine, atunci când v-am întâlnit prima dată am fost toată un vulcan de fraze agitate, dornice să iasă simultan la iveală și să îmi strige, pe o mie de voci, fericirea de a comunica. Într-o franceză livrescă și cu un accent românesc pur-sânge, cu râuri de litere r „rulate” într-o manieră deranjantă pentru urechea unui cunoscător, așa cum trebuie să fi fost. Nu conta… Vă sorbeam cuvintele, încercând să înțeleg și să compilez cât mai bine totul. De unde am această pasiune pentru limbi și popoare străine? De ce mă fascinează alte istorii, tărâmuri necunoscute, și ador să-mi imaginez alte vieți? Greu de spus, ușor (și fascinant) de trăit.

E trecut de ora unu noaptea, sunt 17-18 grade înăuntru (e foarte bine pentru un „român” ca mine) și ascult „Vecerniile” lui Rahmaninov în compania unui pahar de vin roșu de țară.

Remarcați fără întârziere că folosesc, scriindu-vă, franceza mea rezervată străinilor francofoni, la 90 % din potențial. Am renunțat la varianta simplificată a limbii, vorbită când eram în Maramureș, pentru că sunt convins că experiența alsaciană pe care aveți norocul să o trăiți vă face să profitați din toate punctele de vedere, deci și din cel lingvistic. Ca jurnalist sportiv, am tot colindat lumea (deși nu m-am oprit nicăieri atât de mult cât mi-aș fi dorit) și plăcându-mi să observ caracteristici care apropie și diferențiază țări și popoare, mă bucur să constat, lecturându-vă rândurile, că până și felul în care îi privim pe maramureșeni și pe francezi ni se aseamănă. Totuși, nu se poate ca nouă, celor din sudul Elveției, să nu ni se pară cam „streng” alsacienii (sau puritani, dacă vă convine mai bine). De fapt nu mă mir că vă place în Alsacia, căci atunci când stau în Maramureș îmi sunt lăudate calitățile oamenilor din nordul României, influențate, zice-se, de vechea apartenență a teritoriului la Austro-Ungaria. Ori, aceasta nu s-a întins pe vremuri, cel puțin în spiritul unor nemți, până în Alsacia?

Până la urmă trebuie să recunosc beneficiile șomajului (deși e dezarmant, n-am încă șaizeci de ani și aș mai avea atâtea de făcut până la pensie!), care mi-a permis ca mai mult de doi din ultimii cinci ani să mi-i petrec în România și mai ales în iubitul meu Maramureș. De ce îmi e atât de drag? Pur și simplu pentru că am regăsit în el o parte foarte frumoasă a țării mele, care nu mai există acolo, ci s-a metamorfozat în Maramureș, în nordul Portugaliei și în alte câteva locuri neașteptate.

Pot să vă mărturisesc acum, căci lucrurile s-au schimbat între timp pentru mine: atunci când ați acceptat să ne vizitați împreună cu Lisa, după întâlnirea noastră de la liceu, m-am bucurat atât de tare că îmi voi mai putea exersa franceza și că voi afla multe lucruri interesante, încât am refuzat să mă gândesc la aspectele materiale ale invitației mele, deși nu erau deloc de neglijat.

V-am citit articolul scris anul trecut despre românii care formează „o majoritate de săraci, din ce în ce mai săraci…” și, știți, lucrurile nu stăteau mai bine pentru noi în ’90, ci dimpotrivă. Trăiam de pe o zi pe alta și nu reușeam să punem nimic deoparte. Dădeam meditații pentru mâncare, mă uitam la fiecare leu, la fiecare fruct cumpărat pentru copilul meu… Ce credeți că m-a făcut să-mi las familia pentru un an de zile, venind aici? N-ar fi fost suficientă nici măcar dragostea mea pentru Franța ca să mă țină departe atâta vreme de ei, dacă nu mi s-ar fi promis un vrai salaire français… În fine, nu mă plâng, căci fiecare dintre noi poartă povara pe care e în stare s-o ducă. Atunci când ea e asumată, ca a mea, devine mai ușoară. Dacă am ales să nu îmi tai rădăcinile și să nu emigrez, e pentru că bucuriile mele nemateriale îmi întrec neajunsurile pecuniare. Și am încredere, nu se poate să nu fie mult mai bine în România, în curând. N-o fi prea elocvent Emil Constantinescu, dar are alt discurs, e altceva… În sfârșit se mișcă lucrurile! Sunt privilegiată pentru că pot să le văd schimbându-se în bine, după atâta timp. De fapt, deși îmi place mult în Alsacia, de-abia aștept

s-ajung acasă, să fiu în miezul transformărilor, să mă bucur de ele.

Ghiciți, desigur – precis ați constatat-o pe pielea și stomacul dumneavoastră –, ca tot românul primitor de oaspeți, în ziua aceea m-am întrecut în a-mi pune casa întreagă pe masă așteptându-vă: salată de vinete, mini-șnițele cu susan, ruladele mele preferate cu ciuperci și cu spanac, escalop, cât mai multe verdețuri, prăjiturele și tortul Diplomat de care sunt atât de mândră, pălincă, sucuri, plus vinurile noastre cele mai alese. Clément, care e viticultor, nu-mi spune niciodată nimic despre ele: le miroase dopul și tace. Într-o zi o să-l rog să-mi mărturisească sincer ce părere are… Nu vă mai dau detalii despre eficiența cu care am șmotruit cu toții à fond apartamentul. Copilul preferat nu prea pricepea ce se întâmplă, însă ne ajuta cu mult entuziasm, plimbând lucruri de colo-colo. Bine că n-am avut timp, c-aș fi spălat și ferestrele… De ce vă povestesc acum meniul? Pentru că, așa cum știm amândoi, nici măcar nu mi-ați admirat bucatele. Au ieșit toate minunat, ba chiar, ca niciodată, eram gata la timp. Așteptam. Îmi e și acum extrem de vie în minte conversația avută cu Lisa în seara aceea. „Știi, m-a sunat Noël și mi-a spus că a intervenit ceva și nu mai poate să vină la tine diseară.” Ce-o fi pățit? Poate că vine mâine? Îl întrebi? „Nu, sigur n-o să vină, mâine pleacă.” Am făcut atâta mâncare, e păcat de ea, hai măcar tu, mai povestim și noi! „Nuuuu… n-o să vin nici eu, azi mă cam doare capul, nu te supăra…” Că migrenele îi apar Lisei în momente extrem de convenabile, începusem deja să intuiesc, iar timpul mi-a dat dreptate, dar recunosc că nicio clipă nu mi-am imaginat ce avea să îmi aducă ziua următoare. Am mâncat singuri festinul, cu gândul la Crăciun (și la monsieur Noël, dacă e să fiu cinstită…).

Peste opt zile voi pleca la o sută de kilometri spre sud de Toulouse, aproape de Andorra, ca să mă pregătesc pentru noua mea viață. Mă duc în calitate de cercetaș. O să închiriez o căsuță aproape de un cătun montaniard, lângă Tarascon, și voi lucra de acolo ca redactor cu o jumătate de normă pentru o revistă pariziană (în ziua de azi, mi-o permit telefonul și faxul). Apoi, voi deschide o consignație cu cărți vechi, de ocazie – biblioteca mea, cel puțin o parte din ea – și cu fotografii din alte vremuri (am o colecție care mi-e dragă, constituită în cinsprezece ani de călătorii). Va exista și o legătorie de cărți, de care se va ocupa prietena mea cea mai bună, care se va muta aici peste doi ani. Cum o aștept! Tarasconul se pregătește, de doi ani încoace, să devină un Oraș al Cărții. Și eu care nu știam asta! Ce șansă, să fiu aproape de el! Mi se tot cere să creez… o Casă a României, ca să expun obiecte de artizanat, fotografii și picturi ale amicilor bucureșteni. Bref, o voi face, căci e ocazia perfectă să prezint Franței o altă Românie decât cea evocată prea des și prea superficial de mass-media vestică.

Mă bucur că vă place „Cursa de viață lungă”, e cartea mea de suflet, sunt consemnate în ea multe dintre experiențele mele. Știți că în curând o să îmi apară și versiunea în limba română? Cu întârziere față de promisiuni (mai mult de un an de amânări), dar nu mai contează. La urma urmei, tergiversările îți potențează bucuria finală, atunci când nu mai speri că evenimentul atât de dorit va avea vreodată loc și totuși se întâmplă până la urmă. Ce vreți? Viața m-a învățat să aștept. M-aș bucura să vă aflu părerea asupra traducerii. Apropo, am în lucru trei manuscrise, unul dintre ele fiind despre peregrinările mele din ultimii cinci ani – din România, în principal. Una peste alta, deși nu câștig încă bani (dar, ca un demn „român”, știu să nu risipesc puținul pe care îl am), măcar nu șomez.

Mulțumesc pentru poemul lui Paler, un scriitor pe care nu-l cunosc deloc. Ca să mă revanșez, vă trimit focul din șemineul meu, care îi ilustrează extrem de bine cuvintele. Sper să îi intuiți puterea, chiar și privind fotografia. Strălucirea și perpetua lui metamorfozare îmi țin loc de televizor, nu mă mai satur privindu-l. S-ar zice că se întrezăresc în văpaie două mâini împreunate, cu toată căldura pe care pot s-o degaje, ca un mijloc viu de a lupta împotriva cenușii. Deși focul acesta e singura mea posibilitate de a mă apăra de frig (o temperatură de 14-15 grade îi ajunge fericirii mele cazone), nu se arată vulturi prin preajmă sau în mine. Totul e calm, plin de speranță.

A doua zi… mai țineți minte? M-ați sunat și m-ați întrebat de ce am contramandat cina din seara precedentă. Mi-ați spus c-ați fost mirat când ați aflat de la Lisa că a intervenit ceva și nu vă mai pot primi, căci cu o zi înainte totul păruse atât de sigur și invitația atât de fermă… Iar eu arătam a om serios (nu, nu mi-ați spus asta textual, dar tonul dumneavoastră făcea toți banii). Mi-au încremenit cuvintele, pentru câteva clipe. Și nu ne-am putut revedea atunci, căci urma să părăsiți într-adevăr țara în ziua aceea (ce fericire că n-ați putut pleca liniștit fără să verificați spusele dragei de Lisa!), dar ne-am reîntâlnit, ani în șir, de fiecare dată când reveneați în Maramureș, bucurându-ne în tihnă, ca doi oameni a căror singură pretenție reciprocă era cea a comunicării. Ale căror certitudini erau plăcerea de a citi și apartenența simultană la două teritorii atât de diferite și-atât de asemănătoare. Cărțile… Mi-ați împrumutat câteva, acum înțeleg de ce n-ați uitat niciodată să mi le cereți înapoi. Ce nedrept, să fiți nevoit să vă comercializați biblioteca și amintirile! (Nu, n-o să vă scriu niciodată așa ceva.) Și totuși, de fiecare dată rândurile vă sunt analitice și în același timp optimiste. Poate pentru că acceptați fără rest vorbele femeii care vă era ghid în Tarascon: „Hazardul nu există, totul este înscris în non-timp.”

M-am întrebat deseori de ce n-ar fi trebuit să existe convorbirile și scrisorile noastre. Ce mecanisme s-or fi declanșat în mintea Lisei în seara aceea? Cu ce ar fi putut impieta niște simple discuții legăturile dintre voi? Existente, sau doar dorite? Nu, nu v-am cerut nimic, așa cum obișnuiau s-o facă pe-atunci unii: nici calculatoare, nici voiaje în Franța și nici măcar alimente. Zîc iei că nu-s bogați, francejii aieștia, ca să nu ne deie nimic, dară până și sărăntocii lor îs bocotani pă lângă noi, ia să-ntrebăm, da’ de ne-ajută, da’ de ne iese oarice! Mie vorbele îmi ajungeau. Îmi ajung și acum, atunci când nu sunt goale. Nu, nu i-am spus nimic Lisei nici până azi. Ar fi folosit o clarificare? Ar fi fost reală? Cuvintele ei s-au golit de substanță încă de atunci, dacă le-aș fi zgâlțâit n-ar fi putut decât să videze până și aparențele. Nici dumneavoastră nu le-ați mărturisit, ei și prietenilor din Cicârlău, că ne vizitați. La urma urmei, am câștigat în seara aceea, cu prețul unei îndelungi tăceri, o complicitate și o prietenie. În ciuda diferențelor de toate felurile. N-am cum să uit că ați fost primul care mi-a scris „Au plaisir de vous lire!”. Ați fost cadoul unor ani complicați, dar esențiali pentru mine, monsieur Noël. În orice sfere-ați fi acum, un grand merci! Au plaisir de penser à vous!