Mi-e sete de zâmbit

Ei, ia uite, mi-am luat inima-n dinţi să descarc fotografiile. Habar n-am cum a trecut ultima lună, udă & virusată & fantasmagorică. Şi nici n-am citit mai nimic. Una peste alta, ai găsit „Secundus”? Cum ţi s-a părut? Dacă nu, ce muzee m-au înlocuit?

Fotografiile am să le trimit în două e-mailuri, nu mai ştiu exact care e limita de anexare în Yahoo. Şi desigur, nu-s prea de Doamne-ajută, că nici până-n ziua de azi nu ştiu să folosesc aparatul acela cum se cade/cuvine/trebuie.

Cu tot dragul,

Eu,care mă mai caut încă

P.S. Îți trimit încă două poze, din hanul care nu-i han. Dar cu un poet care este şi scrie şi face ce fac poeţii.

Eu, cu acelaşi drag

Îţi mulţumesc pentru poze. Sunt prea bune, şi ele şi aparatul tău, căci ridurile mele apar mai clare şi mai multe decât mi le ştiu eu… Oricât aş urî pozatul, e utilă, din când în când, o viziune de pe-afară, modifică şi clarifică percepţii. Presupun că e inutil să te rog să ştergi poza cu numărul 275, e cea mai aiurea de anul ăsta şi par extrem de chinuită acolo. De fapt, ţin minte, chiar eram chinuită în momentele alea, căci mi-ai făcut-o împotriva dorinţei sufletului pe care zici că nu-l am şi care nu voia să fie furat şi aşezat într-un colţ de memorie a unui calculator (era cu mult mai bine înainte, când puteai să pretinzi că poza încarcerează eul cuiva pe-un petec de hârtie. Asta e, progresu’ ucide poezia). De-acolo şi iritarea mea, pe care o țin minte și acum, cu toate că mi se pare că nu se observă deloc în imagine… Nu, privirea mea nu voia să fie ucigătoare. Presupun că e inutil să ți-o cer, însă cum m-am obişnuit să fac şi lucruri cu unu la sută şanse de succes, te rog să ştergi poza aia. Nu pentru că nu ar exprima o parte din mine, ci pentru că nu cu amintirea asta mi-ar plăcea să rămâi. Ştiu că sună definitiv, dar cine ştie dacă şi ce imagini om mai schimba între noi de acum înainte. Bineînţeles că nu-ţi voi putea controla vreodată calculatorul, așa că măcar minte-mă frumos.

Pentru pozele cu Poetul sunt chiar încântată. Nu ţin minte cât ţi-am povestit, dar după întâlnirea noastră de la București, contrar tuturor aşteptărilor mele, mi-a trimis un e-mail cu o selecţie a poeziilor sale. Eu m-am simțit onorată că a găsit că sunt demnă să îl descopăr, el a fost bucuros că are încă o cititoare entuziastă. Meci egal. Mi-a fost drag, atunci când am avut conversația aceea animată, căci era extrem de evident că lui i se părea că el este cel anacronic, cu toate că de fapt eu eram cea care nu corespundeam situației și vremurilor. Așa că fotografiile astea sunt, pentru mine, unele dintre cele care chiar merită să țintuiască pe veci timpul într-un colț (fie el și de calculator). Mersi.

Nici eu n-am citit mai nimic. Mă chinui să termin cartea domnului Flonta (cea cu douăzeci de întrebări despre Kant), căci deși mă fascinează și nu renunț la ea, nu e uşoară pentru o profană ca mine. Şi am trădat, c-am început şi Une femme aimée a lui Makine. Poate c-o să iasă mai bine cu doze amestecate. Faine analogii mai fac! Domnul Flonta și André Makine mi se par însă plini de o sensibilitate și o profunzime aparte, sunt fericiții deținători ai unor gânduri care pot influența destine, ai unor armate de idei valoroase și perene. Cum pot să compar filozofia cu literatura, vei zice, nu e un sacrilegiu? Nu, pentru că le apropie bucuria și provocările pe care le oferă cititorului destul de atent. Și chiar și amatorilor, ca mine.

Aşa cum ţi-am promis, îţi trimit melcul meu. Şi două poze cu Secundus, drept dovadă că am un GPS în dotare și mă descurc, dacă am un indiciu cât de mic. Cum altfel? Doar am simțul Nordului. Mersi pentru recomandare, a contat. Da, e drăguţ şi foarte potrivit amplasat, în coasta bisericii ăleia. Doar că aveam chef de un desert, aşa că (din lipsă de spaţiu de depozitare) n-am cerut supă de roşii, ci tagliatelle cu spanac, dovlecei şi ciuperci, urmate de clătite – una cu dulceaţa casei şi alta cu miere şi nuci. Felul principal a fost excelent, dar clătitele n-au fost extraordinare și am regretat că n-am ales supa de roşii pe care mi-o lăudaseși atâta. Aşa-mi trebuie, dacă n-ascult! Mie mi s-a părut că ansamblul se potriveşte cu Alice in Wonderland, cu carourile alea de pe pardoseală. E drept că eu l-am văzut ziua şi tu noaptea, iar întunericul, muzicile și ambianța e posibil să îți fi sugerat mai degrabă atmosfera din Twin Peaks. Wikipedia îmi spune că Secundus mai înseamnă și favorabil, sau norocos. Se pare că deși l-am perceput atât de diferit, amândoi l-am apreciat cum se cuvine, chiar dacă din puncte de vedere distincte. Norocos e locul (sau omul) care atrage cât mai multe sufragii din direcții aparent divergente. Ca acest local numit Secundus. Ca noi doi?

A fost super la Bucureşti, singurul lucru pe care îl regret în urma week-end-ului (în afară de gaura din buget, care însă, fiind pentru o cauză nobilă, nu se pune) este că nu mi-am văzut unchiul şi mătuşa. Mi-am întâlnit însă cei şapte verişori preferaţi şi a fost foarte fain botezul. Și am avut parte, ca de obicei atunci când ajung pe Magheru, de întâlniri întâmplătoare cu concitadini aproape necunoscuți, care s-au bucurat să mă vadă ca și cum am fi prieteni. E bună o metropolă, spulberă socluri (căci te face să te simți un atom ca oricare altul, într-o mișcare browniană lipsită de sens) și te apropie cu toate astea de cei asemeni ție. Sau poate tocmai de aceea: atom lângă atom, împreună spre nimicnicie.

Cu muzeele n-a ieşit chiar aşa cum îmi doream. După cum îți spuneam, mi-am dat seama că orele petrecute de mine în Capitală sunt invers proporționale cu ceea ce știu cu adevărat despre ea, în afară de amintiri estompate și de bucuria de a o parcurge la pas, zâmbindu-le amănuntelor și oamenilor. Că pot perora mai mult despre Paris, sau chiar despre Shanghai, decât despre orașul căruia îi datorez atâtea. De aici și hotărârea mea de a îmi folosi fiecare nouă călătorie la București și pentru muzee. Mi-e sete de istorie și de imagini adevărate. De recalibrat informații și sentimente, de timp pentru ceilalți și pentru mine, de zâmbit. De data asta îmi propusesem să văd Muzeul Colecţiilor de Artă (e undeva pe Victoriei, spre bulevardul Dacia), însă era închis (spunea smartphone-ul meu). Aşa că v-am înlocuit (colecțiile de artă şi discuțiile cu tine) cu muzeele Antipa (unde nu ajunsesem decât înainte de a fi renovat) şi Zambaccian. La Antipa am văzut destule schelete, fosile şi animale împăiate ca să îmi zdruncine moralul (cu toate că sunt extrem de bine prezentate, sau poate tocmai de aceea…) şi m-am remontat cu mulţi, mulţi fluturi. A fost previzibil, dar nu m-am dus acolo pentru exponate, ci ca să văd dacă zice bine gura lumii, adică dacă l-au făcut să semene a muzeu european. Răspunsul este da. În unele săli au şi o prezentare în relief a exponatelor, lângă care sunt explicaţii scrise în alfabetul Braille. Chapeau! Intrăm în rând cu lumea, în sfârșit? În schimb, la muzeul Zambaccian m-a încântat totul. De la arhitectura casei la operele de artă, la felul în care au fost acestea puse în valoare şi la personal (era să uit, dar şi la Antipa angajații cu care am avut de-a face au fost extrem de drăguţi şi nu erau toţi tineri, ca să legi asta de vârstă). Surprinzătoare și îmbucurătoare experiențe! Dacă vrei, pentru mine cel puţin, muzeul Zambaccian e de calibrul celebrului Marmottan-Monet cu care ţi-am tot împuiat capul. Am văzut foarte mult Grigorescu (Nicolae şi Lucian), Luchian, Andreescu, Tonitza, Iser, Pallady şi Gheorghe Petraşcu. Mai sunt şi alţii, şi sculpturi ale lui Paciurea, Oscar Han, chiar şi un cap de copil al lui Brâncuşi. Şi mi-am adus aminte de zilele în care dădeam lucrare la Istoria Artei şi trebuia să recunoaștem reproduceri din albume de specialitate, dacă doream nota zece. N-aş mai lua zece acum, dar mă uit cu acelaşi drag la operele pe care le-am admirat, de la distanță, din copilărie. Nu încerc să-ți vând povești profesorale și nici prospecte ale respectivelor muzee (nu, nu m-au angajat ca să le fac reclamă), ci bucurii. Căci oricât de minunate ar fi prezentările 3D de pe internet, o operă de artă e făcută să fie admirată „pe viu”. Doar acolo, în fața ei, poți surprinde și tu o parte din sufletul autorului, captiv în marmură sau în vreo tușă de culoare mai rebelă. Doar contemplând-o în realitate poți deveni, preț de câteva clipe, erou al poveștilor pe care ți le împărtășește cu nesaț, al altor vremuri și vieți.

Una peste alta, week-endul ăsta a contat, a aşezat lucruri în mine, căci fiecare călătorie, chiar şi exterioară, o face într-un anume fel. După ce mă întorc acasă, o iau eu de la capăt, dar simt că nici el (capătul) nici eu nu mai suntem aceiaşi și nu ne aflăm în acelaşi loc ca la plecare. E fascinant. Nu ţi s-a întâmplat şi ţie? Nu-ți face griji, nici eu nu m-am găsit încă de tot, pentru că nu stau locului şi uneori sparg, şterg, strig, sau, mai rău, tac în miezul interiorului meu, ceea ce e cumplit. În fine, în faza actuală suntem super-ok, eu şi cu mine. Tăcem și zâmbim. Să vedem cât o să ţină.

Era să uit esenţialul… Nu ştiu ce-a fost în aer ieri, dar când am ieşit de la muzeul Zambaccian, până şi măturătorul de pe stradă m-a salutat surâzând. Pur şi simplu, fără să îl fi observat măcar, înainte. Emanam bucurie? De fapt, ieri mi-a zâmbit tot Bucureştiul, căci ştie că mi-e drag. Aşa că, vezi, până şi gândurile bune se propagă. Am putea încerca mai des. Uite, acum ţi-am surâs peste mări și țări, par egzampăl.