Lumina

Să sting lumina când plec? Ziceți? Păi încă nu vreau să plec, în ciuda tuturor întâmplărilor surprinzătoare din ultima vreme, a discursurilor, scenariilor și acțiunilor scoase de la naftalina stalinistă despre care credeam că a dispărut odată pentru totdeauna. Unii zic că nu s-a născut încă țărișoara noastră și nici n-o să se nască prea curând. Alții, mai acizi, sunt de părere că România e deja un hoit neîngropat al cărui miros fetid pervertește tot ce mișcă, râul, ramul, oamenii și chiar și zidurile (cu ochi și urechi cu tot). Și unii se dau de ceasul morții pentru că nu ne recunoaște meritele, dom’le, lumea asta rea. E o ditamai conspirație universală împotriva evidenței: doar Noi am hălăduit primii pe-aceste mândre plaiuri și i-am influențat până și pe barbarii de romani, cum ne-o spun Babele, Sfinxul și energiile care se tot degajă cu încăpățânare când vor ele, dinspre misterioasele tărâmuri de unde ne tragem cu hotărâre puterea dacică. Păcat că nu prea știm c-o avem și nici ce să facem cu ea, că nu ni s-a spus de Sus. Nu-i drept, porțile acelea energetice atât de mediatizate sunt cam puține, iar Cerurile se deschid prea rar și nu în fața oricui. Dar noi vom fi pe veci stăpâni! Peste ce, și câți dintre noi, nu mai contează, nu fiți cârcotași!

Nu sunt într-atât de utopică încât să nu văd marasmul din jur, să nu mă minuneze preocuparea aleșilor noștri pentru un paralelism prost definit și neînțeles cum se cuvine, pe post de etichetă simplificatoare într-o geometrie științifico-fantastică a absurdului. Nu pot să nu văd ce nu merge bine și nici să neg că aș avea mii de motive să vreau altceva de la viața mea de cetățean român. Însă încă nu vreau să îmi tai rădăcinile, și nu pentru că m-apucă o acută nostalgie de început de decembrie și nici pentru c-aș fi masochistă. Nu știu dac-o să fiu în stare să vă explic cum se cuvine de ce, și nici dac-o să mă credeți. Încerc, însă.

Am cântat-o, am recitat-o, am adulat-o, copil fiind, pe toate scenele la care am avut acces. Ca și părinții, făcea parte din zona aceea de certitudini despre care credeam că-s imuabile și-mi dădeau liniștea de care aveam atâta nevoie. Căci doar Ea, Țara, era cea mai cea și mândră-n toate cele (că tot n-aveam termeni de comparație). Cea mai frumoasă, cea mai bogată, cu oamenii cei mai vrednici, făuritori de visuri, spre comunism în zbor. Trăiască și-nflorească! Strofele despre Partid îmi zgâriau gâtul și deveneau subit o înșiruire de litere fără sens, căci nu le descifram nicicum înțelesul, dar pe Ea, Țara, îmi plăcea s-o cânt. Și s-o mângâi, s-o miros, să-i zâmbesc – aerodrom al visurilor mele copilărești cu soare, fluturi, flori și prieteni.

Și-apoi am suferit împreună cu ea. Nu atât de mult ca alții, din fericire, și am prins sfârșitul Iepocii de Aur simțindu-mă chiar ocrotită. Da, nu ne era ușor pe atunci, dar altora le era cu mult mai greu. Știți, mi se pare că suferința aceea m-a făcut mai bogată. Mai gata să mă bucur pentru orice întâmplare fericită, pentru orice amănunt bun îmi scoate viața în cale. Prin toți porii, fără nostalgii. Apreciind normalitatea.

Am avut de multe ori ocazia, mai apoi, să fac comparații, să reașez evenimente, personaje, idei, să redimensionez munți, să netezesc creste, să văd că frumusețile, bogățiile și oamenii valabili ai țărișoarei există, însă  frecvența cu care apar (în viața mea, cel puțin) nu e mai mare aici decât în altă parte. Să văd că până și culmile noastre sunt mai molcome decât ale altora, să mă gândesc că dacă strămoșii ni se ascundeau de năvălitori prin bârloguri, pe vremea când alții clădeau falnice castele, înseamnă că nu trebuie să caut explicații (dar nici scuze) pentru decalajul în defavoarea noastră care ne macină  și-acum. Ca societate, ca mentalitate, ca realizări. Și totuși, ce mă leagă de glie și ce mă mână-n luptă? Nu simt patriotismul acela din cântatele ode de demult și nu-s orbită de mărețele realizări post-comuniste. Nu mă prefac că n-aș vrea autostrăzi, bun simț și mult mai multă cinste. Și că mi-e bine întotdeauna când mă uit pe geam înspre oraș, nu înspre munți. Dar am văzut, de multe ori, ochii aceia care nu mint și pentru fericirea cărora merită să lupți. Și știu prea bine că mai existați, voi ăștia cărora vă pasă, care nu decretați că aici nu se mai poate face nimic și că singurul răspuns valabil e emigrarea. Da, uneori e foarte greu să nu stingi lumina, să nu conteze dacă statul e paralel sau perpendicular față de credințele tale. Statul la coadă, statul pe la colțuri, statul degeaba, statul amenințător, Statu-Palmă-Barbă-Cot și toată pleiada onirică de care avem parte, fără voia noastră. De fapt, ficțiunea care ne înconjoară este răspunsul la întrebările care ne macină. Căci nu-i de-ajuns să critici, să îți iei jucăriile și să pleci spre Tărâmurile Câinilor cu Covrigi în Coadă (în care  s-ar putea să îți rupi dinții, în plin elan), pentru ca toate stelele să conspire ca să-ți împlinească visul. Să stai, paralel, perpendicular sau încovrigat de durere, de nepăsare sau de o așteptare inertă a ceea ce crezi că ți se cuvine. Nu, nu-i de-ajuns nici să accepți că ești sub vremuri și să devii amar, renunțând. Și e simplist   s-aștepți cu încrâncenare doar avionul acela care te va duce în Țara de Departe, singura în stare să te aprecieze la adevărata valoare. Ubi bene, ibi patria? Dacă singurele tale repere sunt să ai, nu contează unde, o vilă (cât mai mare!), trei mașini și sejururi (de patru zile) la hoteluri de cinci stele, selfie-urile victorioase s-ar putea să îți ascundă prea puțin vidul și neîmplinirile. Pe cele din adânc. Fiecare dintre noi își alege să poarte răul pe care crede că e în stare să îl ducă. Rămânând sau plecând. Refuzuri, lipsuri, boli, înstrăinări, revolte împotriva corupției și a încercărilor de pervertire a realității, toate te macină și poți să le înduri doar dacă ai cel puțin certitudinea că aparții teritoriului pe care l-ai ales    într-un fel sau altul, chiar și rămânând acolo, atunci când rațiunea te îndemna să pleci.

După osanalele din vremea copilăriei, nu cred că sunt în stare (ca atâția alții) să redefinesc în mod coerent patriotismul zilei de azi, legat sau nu de România. Dar voi sunteți? Un prieten spunea, în glumă, că e patriot pentru că își face cu conștiinciozitate meseria, nu fură și nu aruncă mizerie pe jos. Un altul afirma, ritos, că nu mai există noțiunea. De fapt, mai e oare vorba despre patriotism în lumea de azi? În sensul dat de dicționare, cel puțin. Nu devii patriot doar pentru că alegi, în momente de cumpănă, să nu pleci din țară. Și nici doar pentru că la un moment dat protestezi, fără să propui alternative viabile. Există naționalism, dus uneori până la extrem, dar mai găsim undeva, pe scară largă, un devotament fără margini față de un teritoriu, ca acela din poveștile moșilor și strămoșilor noștri? Coeziunea în fața unor idei sau evenimente am văzut-o și noi, la întâmplările pe care ne place să le numim Revoluție, la protestele masive de anul acesta, pe care și le revendică ambele tabere (iar una dintre ele, nu spun care, fabulează zilnic, cu sârg, în realitatea paralelă pe care o construiește cu migală și-n care și-ar dori să fuzionăm cu toții), dar a fost oare suficient de puternică pentru a putea fi definită ca un act de patriotism? Sau a fost doar o simplă alăturare a sute de mii de scopuri mici, mercantile? Nostra patria est Romania, ubi sunt parentes nostri, fratres et sorores nostrae, ubi habitare debemus (prima lecție din manualul de limba latină de clasa a VIII-a a altor vremuri). Dar ce e Patria, dacă nu o reduci la locul acela obligatoriu de iubit pentru că ți-a susținut prima respirație? Nu e bătută în cuie, o poți renega pe cea inițială, dacă nu te reprezintă, dar Ea nu poate fi decât acel teritoriu în care simți cel mai puternic dorința, nu să primești, ci să dăruiești cât mai mult din ceea ce ai. Fără rest. Ea e acolo unde îți pasă. Unde nu te mulțumești să îți faci meseria (fie și impecabil) și-atât, așteptând Prețuirea, unde nu ți-e rușine, frică sau lehamite să acționezi pentru binele comunității, fără să îți dorești recompense. Eu una zic că am găsit-o, așa că nu sting încă lumina. Mai am câteva lucruri de făcut. Mai încerc și mai sper, cel puțin…

(sursă foto: pixabay.com)