„Două mâini aplaudă și se naște un sunet. Care e sunetul unei singure mâini?” 

(kōan[1] atribuit lui Hakuin Ekaku)

Fond sonor: Ian Anderson – Divinities – In A Stone Circle

Cineva îmi spunea, odată (ca niciodată) că lipsa dovezii nu e dovada lipsei. Mi-am petrecut timpul, de atunci încoace, asimilând această frază ca pe un kōan. Acceptând că lipsa unor răspunsuri nu înseamnă că ele nu există, ci că (încă) nu am acces la ele. Pentru că nu pot, sau pentru că nu trebuie. Pentru că întrebările mele nu sunt cele bune. Poate că ipotezele îmi sunt false, sau nu sunt în stare să cuprind evenimente și gânduri. Sau poate că, pur și simplu, nu e cazul să teoretizez, să generalizez și nici măcar să particularizez Universul, construindu-mi false liniști și bucurii. Sau inexistente terori. Lipsa dovezii n-o fi, probabil, dovada lipsei, dar ce te faci atunci când dai de persoane ca mine, veșnic flămânde de certitudini și de repere? Bântuite de nerăbdare și incredulitate, sfâșiate de așteptări, acceptând doar clipa de-acum. Nu, amintirile și promisiunile nu sunt certitudini. Memoria îmi poate juca feste și e uneori în stare, cu nonșalanță, să inventeze mituri, de dragul poveștilor ori al spectacolului. Mi-o fi ea sprijin de nădejde, dar doar până la un punct, de la care încolo devine inutilă dacă nu îmi ajută ziua de azi să respire în voie.

Nu știu în care dintre reîncarnările ce îmi sunt destinate se află existența aceasta a mea, probabil      într-una de început, după câte greșeli sunt în stare să fac pe un milimetru pătrat. Nu știu dacă voi ajunge vreodată să am înțelepciunea răbdării. Mă fascinează filosofiile orientale, pentru că o propovăduiesc. Uneori simt că le aparțin, în ciuda agitației mele proverbiale. Simt că dacă voi fi în stare să ascult și să observ mai mult, voi intui și, mai ales, voi înțelege mai mult. Că reflectând în liniște și căutându-mă, îmi voi potoli setea de certitudini imediate, că voi întrezări adevăratul desen. Și dacă singurul răspuns real e lipsa de soluții?

Wind, flag, mind moves /The same understanding. /When the mouth opens / All are wrong. Afirmație implacabilă care uneori mă deprimă, iar alteori mă liniștește: vântul, steagul (fie el ridicat sau coborât, inert sau fluturând) și mișcările minții au același înțeles și duc la același tip de (falsă?) pătrundere a fenomenelor, dar totul devine greșit atunci când deschizi gura. Din cauza nimicniciei tale? A imposibilității de a comunica esențialul? A imperfecțiunii cuvintelor? Sau poate că traducerea        kōan-ului, oricât de bună ar fi, e incapabilă să îi descrie exact sensul. Până și inițiații spun că există răspunsuri diferite, valabile pentru circumstanțe diferite. Adică ideile care te bântuie devin adevăruri, dacă ți le asumi cu responsabilitate, dacă ajungi la acea esență (descojită de minciuni și foloase necuvenite) care îți definește nevoile fundamentale. Dacă înveți până și din comentariile asupra observațiilor altora, legate de alegerea Căii pe care te poartă kōan-ul care îți este cel mai aproape. Dacă poți…

Privește, acceptă, așteaptă, ai încredere, nu fi nerăbdătoare! Cum nu se poate mai greşit. Am constatat, pe rând, matematic, următoarele: cu siguranţă că nu am fost o Penelopă într-o viaţă anterioară. Și nici Pallas-Athena. Dar dacă îmi lipseşte ceva, pe termen lung, atunci sau nu caut unde trebuie, sau nu are importanţă ceea ce nu am, sau nu trebuie să îmi aparţină, sau a expirat, sau nu mai sunt eu valabilă.  Depinde de sistemul de referinţă. Înțelepte cuvinte. Acum, că le-am acceptat pe toate – inclusiv ideea că dintr-un anume unghi, nepotrivit, unii nu îmi pot distinge (sau nu vor să o facă) termenul extins de garanție –, de ce mai am neliniști care mă populează? De ce mai caut alte sensuri?

Ei bine, mi-am dat seama cu stupoare că, fără să știu, eram într-un alt kōan decât cele ce păreau să facă parte din mine, într-unul care îmi modela tăcut și hotărât realitatea, scos mie în cale pe vremuri, întâmplător, tocmai de persoana care perora despre benignitatea lipsei. Părea că nu îmi este destinat, răspunsurile trebuiau să fie ale altora, însă toate s-au scurs în mine (chiar și cele pe care nu le accept  nici acum întru totul), făcându-mă să înțeleg. Two hands clap and there is a sound. What is the sound of one hand? Da, aplauzele cu o singură mână nu răsună, dar dacă ea (mâna) provine din contopirea dintre ceea ce ne bântuie şi căutarea propriu-zisă, atunci totul capătă sens. Iar sunetul e armonios şi e în noi înșine. De-a pururi. Cam filosofic, căci eu sunt încă departe de satori, dar e aproape de starea mea de bine de acum.

[1] „… la început, un călugăr crede că un kōan e un obiect inert asupra căruia trebuie să-și concentreze atenția; după o lungă perioadă de repetări consecutive, pustnicul realizează că el este și o activitate dinamică, aceea de a căuta un răspuns la kōan. El e în același timp obiectul căutat și căutarea neobosită. Într-un kōan, sinele se vede pe sine indirect, sub masca acelui kōan… Când cineva realizează această identitate, atunci cele două mâini ale sale devin una singură. Practicantul devine unul cu kōan-ul pe care el sau ea încearcă să îl înțeleagă. Acesta este sunetul unei singure mâini.”

(G. Victor Sogen Hori, Translating the Zen Phrase Book

http://www.newworldencyclopedia.org/entry/Koan)

(sursa foto: pixabay.com)