Învaț-o să fie rea?

– Mami, nu mă mai duc la școală! Iar mi-a spus Irina că-s proastă, și toți copiii au râs…

– Și tu ce-ai zis? Ce-ai făcut?

– Nimic, că îmi venea să plâng. Și-apoi a intrat Doamna în clasă și mi-a fost rușine să-i spun ceva. De ce nu mă lasă Irina în pace? Ce-am greșit? Am crezut că mă plac copiii, dar de câteva zile mă necăjesc, se iau după Irina. De ce? Nici nu mă mai bucur că am fost prima care am făcut exercițiul suplimentar  de pe tablă. Doamna m-a lăudat, dar Irina mi-a scos limba. De ce mă face „tocilară”? N-am învățat nimic pe de rost… Pot să stau mâine acasă? Îmi place de Doamna, dar nu-i bine în pauză. Te roog!

Grea mai e meseria de părinte al unui copil sensibil! Mai întâi te lupți din toate puterile să îți faci prințesa să înțeleagă că, deși mami, tati și bunicii o iubesc foarte mult, nu i se cuvine chiar totul (și, da, e bine că împărțirile mai dau și cu rest), că există atâția oameni necăjiți pe lume încât nu-i firesc să rupem noi echilibrul cu pretenții și cadouri fără număr (nici n-am putea, dar explicațiile de acest tip le las pentru mai târziu), că-i preferabil să-i mai rămână dorințe și pentru data viitoare, că trebuie să se poarte frumos și să se joace cu toți copiii, și-apoi te trezești cu problema asta spinoasă. Cu realitatea, adică. Unora dintre copii le place să fie răutăcioși. Dintr-o dorință de putere? Sau din cauza unor frustrări? Agresiunea lor e oare o furtunoasă răzbunare? Ori e o simplă imitație a reacțiilor văzute la cei mari? Ce mai contează, atunci când puiul îți plânge în hohote pentru că n-a învățat ce-nseamnă răutatea și n-o poate pricepe?

Strânge-o la piept și mângâie-o. Ești cu ea și asta o alină, dar știi prea bine că n-o vindecă decât parțial. Învaț-o să fie rea? Sau măcar mai incisivă? N-o poți duce de mână printre experiențele ei și nici nu vă dorești asta. Cum se predă independența? Dar liniștea? Sau entuziasmul?

Cum s-o învăț să nu îi fie frică să iasă din rând? Să aibă curajul să fie în top, în domeniul care i se potrivește? Nu sunt tocmai un mentor potrivit în privința asta, eu care în liceu răspundeam ca să îmi micșorez mediile și să nu mai fiu catalogată drept „fata directoarei, pe care n-o putem întrece, că are rude la Împărăție”. După ce n-am mai luat premiul întâi, ci doar o amărâtă de mențiune (dintr-o eroare de calcul, căci  planul era să nu iau nicio distincție), am fost, desigur, prietena tuturor celor pe care mi-i doream amici. Și în naivitatea mea, credeam c-am câștigat. Pierdusem însă, la zero, meciul și o parte importantă din mine. Am regăsit-o, parțial, după mii de eforturi și lupte. Regretându-mi irosirea și dorința adolescentină de a fi un simplu membru (respectat!) al plutonului.

Urăsc manualele pentru mame și mult prețuitele lecții de parenting. Refuz să citesc despre „cele șapte greșeli pe care le fac părinții” (mi se par mult prea puține, eu îmi găsesc o mie de vini și probleme, însă le-oi da cumva de capăt și fără rețetă), să zâmbesc și să acționez teleghidată, dar sigură de victorie. Ignor cu obstinație panaceele care îți conduc copilul spre o Fericire creatoare, plină de floricele și lipsită de constrângeri, aproape de natură și evoluând prin el însuși – fără școală și, mai ales, fără profesorii ăștia care ți-l strică, dom’le!, fără puștii cam colorați de pe stradă, fără E-uri, însă cu mulți edulcoranți –, devenind, cum zic prea-admirații zilei, 110 % perfect (aproape finlandez, adică), în uralele extaziate ale mulțimii. Matematica asta mult incriminată, în care persist să cred, îmi spune că poți obține un procent mai mare de 100 %  doar dacă ai la dispoziție mai mult de un întreg. Eu una n-am. Vremea și vremurile mi-au limitat creația la un singur exemplar: cea mai frumoasă, cea mai deșteaptă și cea mai iubită dintre copiii pe care am fost în stare să îi fac. Ea, bucățica ruptă din taică-su, și totuși cea atât de aproape de mine, încât mă simt în fiecare zi binecuvântată pentru că există. Chiar și atunci când ne despart mii de kilometri fizici. Cred, până la un punct, în constrângeri și în felul în care stresul pozitiv te poate duce nu numai la succes, ci chiar la mai multă fericire, în necesitatea experiențelor care să te întărească și chiar și în întâlnirile cu oameni nepotriviți, ca necesare cure pentru vindecarea naivității. Nu, nu am turnuri de fildeș și nu vreau să vând nimănui iluzii aseptice. Nici măcar fetei mele, chiar și atunci când plânsul ei hohotește aspru în mine.

Și ce să-i spun acum, ca să o fac mai puternică fără să dărâm tot ce-am clădit împreună cu ea? Ar fi fost bun un frate mai mare, copila-mi dragă ar fi aflat la timp de la el suficiente prostioare, n-ar mai fi acum nevoie să i le servesc eu… Am găsit, oare, ideea salvatoare? Hai să încerc varianta light, dar plină de hotărâre, a ironiei neinjurioase. Să vedem dacă iese. Dacă nu, mai am destule replici în dotare, că-s bine antrenată și vaccinată, mă pricep.

– Am uitat să te întreb ieri, ia spune-mi, ce-ai mai vorbit cu Irina?

– O, mami, a fost mult mai fain decât credeam! Iar mi-a zis că-s proastă, ieri, în pauza de după lucrarea de la matematică. Fără să-i fac nimic. Nu, nu i-am spus că am știut tot, ca să nu-i fie ciudă, dar am  întrebat-o rezultatul de la ultima problemă (io chiar credeam că a făcut-o) și-apoi ne-am contrazis, că nu ne-a dat la fel. Așa că mi-a zis din nou că-s o proastă și i-am răspuns cum ne înțelesesem amândouă: „de unde știi ce e prostia, din proprie experiență?” Nici măcar n-a mai trebuit să-i turui și „cine zice, ăla e!”, ca să-i fie și mai clar, sau să mă strâmb (nu-i frumos, da’ nu-i bai, și ea mi-a scos limba, de multe ori…), că a plecat tăcând. Și nici ceilalți copii n-au mai râs de mine. Iar azi mi-a dat bomboane, deși nu avea decât câteva. Din alea care-mi plac, de ciocolată. Mai știi? Poate c-o să fim iarăși prietene…

Mizasem pe șocul provocat de un atac surpriză al eternei victime, și-am câștigat. Imunizarea împotriva hărțuirii  înseamnă doze homeopate de agresivitate și hotărâre inoculate la timp celor sensibili? Și dacă, depășind accidental doza, creez altfel de reacții și conturez un altfel de caracter decât speram? Până unde să-mi învăț copilul să fie neiertător? Între iarbă și cer, limitele se dezagregă și se recompun în zone și momente surprinzătoare. Și știu prea bine că răspunsul este lipsa oricărei predictibilități, a oricărei rețete. De data asta am scăpat ușor. Dar data viitoare? Sper în puterea genei moștenite (nu vă  spun de la cine…), care s-o imunizeze fără să-i schimbe fundamental interiorul. În reacții adecvate, în acei câțiva oameni potriviți care să îi fie tot timpul aproape, în prietenii adevărați care să îi accepte „greșeala” de a fi valoroasă, împărtășind-o, și împreună cu care să construiască acea lume mai bună pe care o așteptăm. Încă mai sper în bunătate și în progres.

Mai sper… Și totuși, de ce nu sunt de ajuns gândurile și faptele bune? De ce nu te pot proteja ele de toate relele?

(sursa foto: thesaurus.com)