Francezii

Azi am adus acasă o plasă plină cu mărțișoare. Primite, toate. Parcă niciodată n-au fost atâtea, atâta bucurie dată și împărtășită, atâtea zâmbete și sărutări. Nu aștept daruri – în afară de cele de vorbe, pe care mi le doresc acolo, la final, sau, și mai bine, după ce beneficiarii mei direcți (ah, cât e de spumoasă noua limbă de lemn!) dau piept cu viața. Și le primesc, de cele mai multe ori, în cele mai neobișnuite momente, de la persoanele la care mă aștept cel mai puțin. Cu toate astea, n-am putut să nu mă bucur la gândul că în perioada tulbure pe care o parcurgem, mai plină de alienare și însingurare ca oricând, în ciuda accesului atât de alert la informații de tot felul (sau poate tocmai datorită avalanșei de idei la care putem face apel), reînvie tradiția gestului mic, dar atât de necesar, de apreciere. Care te obligă să încerci să îl meriți în continuare.

Le-am admirat pe fiecare în parte și mi-au înseninat ziua, căci unele dintre ele mi-au strigat voioase: „hei, îmi pasă, contezi!” Și mi-am adus aminte – a câta oară? – de mapa de prezentare pe care le-o ofeream de fiecare dată francezilor, atunci când ne vizitau, plină de informații pertinente despre țărișoară. Nu puteau lipsi din ea mărțișoarele, cu simbolistica lor alb-roșie atât de dragă mie, obiceiurile străvechi (păstrate, ne lăudam noi, din convingere și pasiune), lemnul din porți și biserici, apelurile orgolioase la ceea ce ne aseamănă și ne deosebește, chiar și la scriitorii români de limbă franceză, și un Micro-Dico băimăreano-sélestadien care să le permită dragilor noștri vizitatori să se exprime în română în situații obișnuite (așa că, evident, era obligatoriu să fie consemnată acolo și conjugarea verbului a iubi). Grație lui, draga de Éve declama zilnic, cu hotărâre și încântare, „eu sunt o capra”, față în față cu neprețuita ei salată. Iar Renée a rămas antologică în grupul nostru, pentru uimirea cu care a remarcat, încercând în van să înțeleagă substratul, că bărbații români se încăpățânau să îi sărute mâna la venire și la plecare, salutând-o uneori cu un respectuos „la très venerée”… La cât de delicată și distinsă era, am râs cu empatie de metamorfoza lui „la revedere!”, dar tot a devenit, de-a pururi, Venerata noastră. Eram, cu toții, un orgoliu și-o reclamă, Românii pitorești în miniatură, monumente de politețe și de ospitalitate (ne imaginam noi), nu întotdeauna pe deplin înțelese. Mai pragmatici însă decât ne plăcea să o recunoaștem. Atenți de multe ori doar la lucrurile mari, în timp ce francezii erau tot timpul sensibili la amănunte. La drept vorbind, era și greu să nu existe un clivaj între așteptări și realitate, între mentalități, într-o Românie care intra cu viză în râvnitele și admiratele țări vest-europene, într-o perioadă în care amintirea lipsurilor de pe vremea lui Ceașcă și penuria de contacte profunde cu viața din Vest o făceau pe cea din urmă atât de dezirabilă. Mai lăsați-ne cu prețuirea asta simbolică, protestam pe atunci cu toții (în momentele de sinceritate), n-ajunge, fie ea și albă împletită cu roșu, căci nu ține de foame și nu lasă urme!

Tradiții impecabil păstrate, mândria de a fi moroșancă, peisaje unice și oameni faini, iată stindardele pe care le-am fluturat cu nonșalanță în anul de grație `94 în fața inspectorului venit din superba Franță, tocmai acolo, la Centrul cultural francez de lângă Grădina (bucureșteană a) Icoanei. Arăta și se purta impecabil, deasupra tuturor închipuirilor mele despre alura și eleganța unui adevărat parizian (cu mult peste Alain Delon!), și dacă nu numai că nu m-am pierdut cu totul, dar mi-am și folosit cu îndrăzneală entuziasmul de a îi vorbi limba, a fost doar pentru că nu îmi dădeam nicio șansă să ocup (eu, dintr-o sută…) unul dintre cele douăsprezece posturi disponibile pentru profesorii de matematică, timp de un an de zile, într-un liceu din Hexagon (avec un vrai salaire français, en plus!) – doar fusesem avertizată de colegele care găsiseră în anul precedent strugurii acri că ar trebui să dau râuri de șpagă pentru asta. Ce șpagă? Nici nu aveam bani și nici nu îmi închipuiam că mi-aș putea mitui cu succes viitorul cu ajutorul lor. Atunci sau altă dată. Îmi era de ajuns că mă puteam bucura pentru câteva zile de Bucureștiul împrimăvărat și de prilejul de a vorbi și gândi în franceza mea dragă. Și, nu, n-am povestit despre matematică și nici despre gramatica franceză, ci despre mine, cea dinăuntru, despre cărțile și oamenii care m-au marcat (o fi citit, sau nu, domnul inspector, „Les faux monnaieurs” a lui André Gide?), despre Acasă. Iar la urmă, după ce – în sfârșit! – m-a amuțit cu întrebarea „Ce post ați alege, dintre cele douăsprezece, dacă ați putea decide?”, mi-a replicat, biruitor: „Știu! Vi s-ar potrivi Alsacia.” Și Alsacia a fost, cu ale ei tradiții (impecabil păstrate), cu peisaje unice (atât de asemănătoare cu ale Maramureșului) și oameni faini (mândri de a fi alsacieni), fără mărțișoare, dar cu mult roșu, alb și chiar verde, în obiectele de serie, pretins tradiționale, vândute cu orgoliu la fiecare colț de stradă, unică deținătoare a castanilor și a berzelor. A celor din munții Vosgi, biensur. Vai, ce dezamăgiți au fost prietenii mei atunci când au aflat că și noi avem! O adevărată impietate, ce mai! Or fi din specii impure, mai puțin gustoase (castanele) și sigur mai puțin albe (berzele). Ce să caute tocmai ele, simbolul Alsaciei tradiționale, într-o țară de care n-a auzit nimeni? S-or fi rătăcit vreo două-trei, cu siguranță… (Curent electric aveți?)

Desigur, aș putea să-ți scriu un roman fluviu despre anul acela, unul cuminte și previzibil, cu uimiri și biruințe, cu priveliști și oameni de neuitat. Nu e nevoie, îl poți vedea în mine, ajunge să mă privești cu atenție. Dincolo de toate astea, importante sunt surlele și trâmbițele cu care îmi declamam apartenența la țărișoară, și teama perpetuă de a nu face ceva greșit, de a nu lăsa ca vreun gest sau vreo privire să îmi trădeze neștiința și spaimele. Îmi închipuiam, cel puțin, că mă adaptez din mers la realități atât de diferite de ale noastre încât mi se părea, de multe ori, că pășesc pe vârful picioarelor, în bocanci, printre mormane de sticlărie fină. Acum, toate astea par simple povești neverosimile, pentru copilul sau tânărul român la prima sa vizită în Vest, dar eu ajunsesem, la întâia mea ieșire din fostul lagăr socialist, dintr-o țară în care nu existau nici măcar cartele telefonice, în alta, soră întru latinitate, în care am avut un cont în bancă, un împrumut consistent și un card bancar care parcă mă ardea, la trei zile după primii mei pași acolo. Nu mai vorbesc despre mirajul hipermarket-urilor de la periferie, până la care mergeam pe jos, Ioana și cu mine, cu rucsacuri în spinare – fiind singurii pietoni din orășel. Și nu, nu îmi place să-mi amintesc (dar am să îndur penitența) de faptul că (oroare!) m-am îngrășat mâncând zilnic câte o tabletă de ciocolată, de extazul cu care încercam cât mai des gusturi noi, de zecile de patiserii și restaurante din orășel, tot timpul pline… Mă întrebam recurent cum de nu sunt cu toții obezi, cum de fac față atâtor tentații. Și trebuia să nu mă mir, să mă descurc, să nu par chiar de la coada vacii, să zâmbesc în fața inerentelor ironii, parând, suav, cu altele, să fiu cât mai inspirată, să le dau impresia că sunt cât mai deșteaptă și comunicativă. Să nu „rulez” litera r și să îmi transform intonația într-una mai puțin balcanică. Să îi fac să dorească să distingă Bucureștiul de Budapesta. Surprinzător și îmbucurător, după etalări fulminante și cronice ale unui brand de țară marca D.H., dragii mei elevi din Seconde mi-au declarat în anul acela, curioși și entuziaști, că vor să vadă unde locuiesc. Oare-or avea nevoie de pistoale sau de lanterne și conserve? Și-n ciuda tuturor întrebărilor existențiale de acest gen, s-au aruncat, cu hotărâre adolescentină, într-un necunoscut care ne-a transformat pe toți deopotrivă. Cinste lor!

Trebuia, așadar, să mă lupt zilnic cu prejudecățile, încercând, simultan, să mă bucur de tot și de toate. Și să gândesc în franceză. Extrem de obositor. Ei bine, de tot și de toate m-am bucurat eu în Franța, dar nu în anul acela, căci eram mult prea crispată, ci în desele călătorii făcute cu drag mai apoi. Cert este că m-am îndrăgostit, iremediabil, de teritoriu și de locuitorii lui, cu bune și cu rele. Cu siguranță că i-am aparținut, într-una din reîncarnările precedente, căci prea face parte din mine. Am întâlnit mulți oameni remarcabili, care m-au ajutat fără rest, mi-am făcut mulți prieteni și am admirat frumusețile de care mă împiedicam la tot pasul. Am învățat să fiu atentă la amănuntele arhitecturale, gastronomice, dar mai ales la cele umane. Toate astea sunt în mine și acum, ciorchine.

Azi însă e vorba mai ales despre uimirile mele din anul acela, și cea mai importantă dintre ele este că – ține-te bine! – locuitorii Alsaciei sunt oameni ca noi. Aveau și pe atunci un naționalism pronunțat (nu complet nejustificat, dacă te gândești la istoria regiunii), dar pentru mine totul a fost ușor, căci declarându-le din prima clipă că am foarte multă treabă acasă și nu, nu mă interesează, ca pe alții, să încerc să îmi prelungesc sejurul, n-am fost pusă în insectar. Un an mi-ajunge, că altfel m-oi plictisi! Și adoptându-mă ei, (după o inerentă perioadă de carantină), am avut prilejul să mă amuz cu surprindere în fața micilor lor răutăți cotidiene. Da, dacă un grup e format din doi alsacieni și un francez, primii încep – obligatoriu! – să facă glumițe în alsaciană, cu satisfacția profundă că nu îi înțelege vinitura. Iar celălalt își scoate, zâmbind, săgețile de cuceritor, într-o tachinare continuă, benignă dar prezentă, cu multe substraturi, cu tăceri sugestive printre aluzii și surâsuri… Hmm… de ce îmi sună cunoscut refrenul, mie care vin din Transilvania? Și de ce să mă mir că sélestadienii erau (și sigur mai sunt încă) atât de mândri de orășelul lor? Doar e atestat documentar dinainte de vremea lui Charlemagne, are o bibliotecă umanistă veche și valoroasă în care găsești până și incunabule, un centru medieval extrem de pitoresc, dominat de două biserici, una mai mare și mai frumoasă ca alta, aflate la mai puțin de o sută de metri distanță (una a nobilimii, alta a urbei – clar și necesar…), e plin de mușcate cât mai crețe și cât mai curgătoare. Ce dacă e mic? Are… Iar m-am pornit! Se pare că orgoliul de a povesti despre un loc care te-a marcat e recurent. Sunt însă amănunte pe care ți le poate oferi ușor și Google, așa că, uite, încetez, cu toate că, în ciuda dimensiunilor, ar mai fi multe de spus despre Sélestat. La fiecare pas. Iar Google n-o să te poată face să ai amintirile mele despre culori, texturi, gusturi, colombages, miresme și zâmbete. Așa că dacă vei dori să te convingi vreodată că am dreptate, sau, și mai bine, să ți le creezi pe ale tale, va trebui să îl vizitezi. În fond, putem recepta extrem de diferit aceleași lucruri și s-ar putea să nu te extazieze în aceeași măsură ca pe mine gresia roz a multor clădiri medievale, sau Visul lui Sarkis, cu cele peste trei sute de plăci emailate ale sale (albastre, evident!) de pe zidul acela, cu inscripții elocvente de genul „je préfère tes fruits, automne”. Sau… Hai mai bine să revenim la francezi, care ne seamănă mai mult decât credeam odată, atunci când îi contopeam cu piedestalul roz al construcției mele optimiste despre o societate iluzorie dintr-o țară utopică. Știu, nu pare că ne potrivim, dar e doar din cauza faptului că totul este mai funcțional la ei, până și legile. Până și frica. Și cum să nu semănăm (măcar la orgolii), când unii afirmă că suntem frați buni întru latinitate (ce-s teoriile astea cu dacii? – doar praf în ochi, că tot s-au prăpădit!), iar alții declară că noi, urmașii tracilor, am fi moștenitorii străbunilor tuturor semințiilor Pământului? Oricum o dai, tot suntem rude. Oricum o-ntorci, tot suntem oameni…

Una peste alta, știm amândoi prea bine că dacă l-aș putea găsi pe domnul-inspector-mai-elegant-decât-Alain-Delon, (un nume, ceva!), i-aș dărui în fiecare primăvară câte un mărțișor, în semn de prețuire. Căci între timp mi-am dat (în sfârșit!) seama că gesturile mici sunt extrem de importante. Că un amănunt poate schimba semnificativ totul. Și că fără întâlnirea de atunci, de lângă Grădina Icoanei, n-aș fi reușit să mă împart în două și să mă multiplic în mii de euri mai mici, esențiale toate (care-mi recită iterativ și cu egală îndreptățire, într-un canon armonios, când „Maramureș, țară veche”, când „Alsace, mon amour!”), nu m-aș fi putut bucura de această sfântă dualitate care-mi permite să fiu copilul a două teritorii la fel de mândre, la fel de complexe. Și n-aș fi putut primi niciodată, în loc de mărțișor, cel mai drăguț și neașteptat dar de vorbe din partea unui fost elev din anul acela: „j’ai deux amours, / vous et la rose…”

(sursa foto: nationalgeographic.com.es)