Dana Heuberger 
Nu am fost, nu sunt și nu voi fi niciodată în tendințe… pardon, în trend. Și asta pentru că – oroare! – am fost o elevă și o studentă foarte bună, uneori aproape fără voia mea. Nu, n-am tocit pentru lucrări și examene și le-am luat pe bune, fiți liniștiți, fără să fiu Geniul Carpaților. Pur și simplu, mi-a plăcut întotdeauna să învăț cât mai logic și să descopăr cât mai multe despre idei, culori și popoare. Și nu mă las, fac asta în continuare, cu toate că mai am atâtea de aflat, încât n-am nicio șansă să trec prea departe de frontiera (dinspre mine a) Cunoașterii. Și – ce supremă dezonoare! – m-a fascinat într-atât matematica, încât mi-am luat-o în casă pe vecie, străduindu-mă să îi fac pe cât mai mulți dintre oamenii cu care intru în contact (de orice vârstă) să o îndrăgească, să îi vadă utilitatea, sau măcar să nu se mai uite la cei care au îndrăzneața idee să o practice, ca la niște animale curioase, demne de teamă, dispreț, sau compasiune. Nu, nu cred că sunt anacronică și pretind că nu sunt nici șleampătă, în ciuda părerii generale despre matematiciene. Îmi pasă de felul în care arăt și mai ales de cât de dreaptă îmi este coloana vertebrală. Și cea atât de studiată de alții, atunci când le întorc spatele, și cea dedusă din actele mele. Nu cheltuiesc averi pe îmbrăcăminte, dar unul dintre cele mai frumoase complimente pe care l-am primit, acum o sută de ani (când era aproape imposibil să îți compui o garderobă decentă din salariu și din ceea ce se găsea prin magazine), a venit din partea unei tinere domnișoare pe care o știam doar din vedere și care mi-a mărturisit că e fascinată de faptul că pot să fiu atât de elegantă folosind un număr atât de limitat de haine. Chiar și în blugi. Deseori în blugi, mai ales după anul în care francezii m-au învățat să apreciez mai puțin forma decât fondul și în care mi-am dat seama că a fi impecabil (sau a încerca măcar) nu ține de calitatea stofei de la costum și de nuanța și performanțele ultimului tip de iPhone, ci de corectitudinea discursului, a mesajului, de cât de mult îți pasă de ceea ce transmiți. De empatie și de curățenie. De cea exterioară și de cea morală. Mi-e clar că nu puteam fi foarte elegantă pe atunci, în ciuda strădaniilor mele (cu mult mai mari decât cele din ziua de azi), dar domnișoara cu pricina mi-a citit, cu siguranță, entuziasmul și optimismul care aproape că mă făceau să zbor, în perioada aceea fastă, și pe care probabil că le împrumutam până și hainelor.
De fapt nu doresc să vă scriu despre mine, deși am început-o, în felul acesta abrupt, cu exemplul de matematician (sper eu) normal care îmi este cel mai la îndemână. Cunosc mulți alții, mai demni de prețuire decât mine, dintr-o mie de motive care țin și de fond și de formă. Pasionați de ceea ce fac, fără să fie prăfuiți, fără să se fi transformat în simple mașini de calcul sau în instrumente de tortură pentru nevinovații „beneficiari direcți ai actului educațional”. (Ah! Noua limbă de lemn e-așa de prețioasă! Și e exactă… Cât de frumos și pertinent ne etichetează dânsa pe noi, cei din casta de jos a profesor(aș)ilor, ca pe niște simpli prestatori de servicii, și nu ca pe niște modelatori de minți și suflete, așa cum cu naivitate speram cu toții, la început de drum, că am putea deveni!)
O, știu! Afirmațiile mele nu vor avea succesul la care-aș fi ajuns dacă aș fi scris un poem sensibil în care aș fi pretins că n-am fost o elevă strălucită și că profa de mate, împreună cu cea de fizică, sau poate și cu cea de geografie, n-au fost decât niște scorpii (șleampete, ca să rimeze) ce m-au terorizat inutil, tot liceul, și m-au făcut să mă scufund în Frică, Supunere și Ratare, sau care, printr-un noroc chior, m-au determinat să devin un monstru sacru autodidact și să îmi revărs genialitatea asupra literaturii, ori să aleg alte domenii, cât mai îndepărtate de cele accesibile mie în adolescență, în care am ajuns să excelez, prin forțe 172 % proprii, în ciuda Sistemului (după prea multe și nedrepte chinuri cauzate, evident, de anti-modelele de care m-am lovit și care m-au împiedicat să am la timp toate răspunsurile, așa cum s-ar fi cuvenit să se întâmple), protestând și nelăsându-mi prețioasa și nonconformista esență să fie alterată de vecinătatea prozaică a cifrelor. Mi le asum, așa lipsite de șansă cum mi se pare că sunt. Și vă spun și vouă că matematica e frumoasă tocmai pentru că, în anumite clase (de resturi), se întâmplă ca Unu și cu Unu să facă, fără remușcări și fără echivoc, Zero.
Insist. Am întâlnit mulți profi de mate cool, extrem de conectați la mileniul acesta, care citesc literatură bună și nu doar că nu sunt maneliști, dar sunt pasionați și de muzica rock și de fugile lui Bach, care nu doar că nu își meditează proprii elevi, dar lucrează cu ei pro-bono, în timpul liber, de dragul de a le împărtăși crâmpeie din matematica de dincolo de tipare. Care mai și râd. Comunicând, învățând (până și de la elevi), descoperind conexiuni alternative, bucurându-se de frumusețea limbajului. Căci, înainte de toate, matematica e un limbaj extrem de precis, cu ajutorul căruia putem (dacă depășim perioada inițială de antrenamente ce pot deveni frustrante, ca în sportul de performanță, de altfel) să clădim fascinante edificii logice, e un limbaj cu o gramatică necruțătoare care (de la nivelul mediu încolo) nu ne permite nici măcar să schimbăm ordinea propozițiilor (matematice) într-o frază, fără ca înțelesul acesteia din urmă să se modifice complet. Și, știți? Se pare că (așa cum o afirmă stăpânul nostru – Internetul) în mintea unui matematician aflat în fața unui rezultat pe care îl găsește frumos se formează conexiuni asemănătoare cu acelea care apar atunci când ascultăm o melodie care ne place, sau când admirăm o operă de artă care ni se potrivește. De aici și încăpățânarea mea de a pleda în favoarea micii caste din care fac (cu încăpățânare și cu bucurie) parte. Afirmând că mai contăm, fără a deține secretul Efectului Gamma asupra crăițelor lunatice și fără ca gropile din asfaltul urbei să fie impresionate de tangentele la cerc sau de teorema lui Pitagora. Fără Algebra superioară însă, cea atât de dragă mie și atât de blamată de Marele Public, nici măcar n-am fi putut concepe cardurile bancare, esențiale pentru detractorii noștri obișnuiți. Ceea ce nu i-ar fi împiedicat să ne înfiereze cu aceeași obidă. Trebuie să recunosc până și eu că suntem (niște țapi ispășitori confortabili și) sursa multora dintre eșecurile care zguduie Terra… Suntem incomozi și blamabili, căci (vorba Internetului) „n-avem cum să n-avem probleme, doar suntem matematicieni.” Sau poate că nu?
Eu una nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea, și nici nu le înfierez doar pentru că nu vreau, ori nu pot să le cunosc sau măcar să le înțeleg parțial. Le admir, pe multe de la distanță, împreună cu oamenii care li se dedică și o fac într-un mod performant și plin de lumină. Înot împotriva curentului, sperând că noi, cei pe care șabloanele asimilate temeinic ne ajută să ieșim din tipare, nu suntem pe cale de dispariție, că nu va trebui să uităm să gândim sau să simțim diferit față de ceea ce ne dictează tendințele.
