Dana Heuberger 
1. Astăzi m-am gândit pentru prima dată mai serios că viitorul meu se va numi București și că, orice ai spune tu, ne vom pierde. Și mi-a părut mai rău decât mă așteptam (poate chiar mai rău decât meriți…). Păcat, n-aș fi vrut să ne pierdem așa, pur și simplu, din cauza spațiului. Deși „a fi în spațiu înseamnă a fi unul lângă altul”, cum ne tot zice profa de filozofie, presimt că noi doi nu vom mai fi niciodată cu adevărat unul lângă altul, existând totuși în spațiu, ca două realități cumplit de obiective. Păcat. Păcatele se plătesc, dar eu nu pot să îmi dezamăgesc părinții. De ce contează atât de mult pentru ei kilometrul zero? Măcar dacă literatura s-ar face mai bine la Cluj, aș mai avea argumente. Probabil inutile, din moment ce în capitală mă așteaptă întregul clan, pregătit să mă urmărească și să mă cocoloșească. Să-i dea raportul mamei, din săritură. Șansele noastre sunt acum sub 5 % și, randamentul fiind foarte mic (datorită mediului, deloc ideal, plin de forțe de frecare și de alte piedici), se vor pierde și alea, în timp. Probabil imediat după admitere… Sau cel puțin eu așa cred. Azi am simțit pentru prima dată extrem de serios că mai avem mult prea puțin timp, noi doi. Știu, ar fi fost mai bine pentru tine să nu ți-o scriu tocmai acum, când ești încă departe, dar când am făcut eu ce e mai bine, chiar și pentru mine, d-apoi pentru ceilalți? Sunt prea nerăbdătoare, ca de obicei. Și trebuie să-ți scriu ce mă frământă, chiar dacă prevăd consecințele, chiar dacă ne fac rău. Chiar dacă, scriindu-ți, îți simt privirile calde și ciudat de pline de mii de culori, învăluindu-mă și încercând să mă oprească. La București îmi va fi rece și voi ajunge, ca Mircea, să mă apăr la fiecare pas, atacându-i pe ceilalți cu hotărâre, ca să nu mă termine ei. Voi capitula, anihilându-i. Mă voi pierde până și pe mine, pe jumătate. Mă voi chinui căutându-mă, căci îmi va fi dor de mine, cea veche, și nu știu ce voi găsi. Și totuși, acolo îmi voi întâmpina viitorul, oricare ar fi acela. Am două Ioane în mine, care mă sfâșie, încercând să m-ajute, și nu-și dau seama că e în van. În van. În van.
Hai acasă, prietene drag!
Tot eu,
tot azi,
tot iarna.
2. Știam că n-ai să mă cauți azi, așa cum mi-ai promis-o, fără să ți-o cer, aseară, că nu vom mai vorbi – străini, așa cum am ajuns să fim – decât întâmplător, poate peste încă doi ani, întâlnindu-ne pe neașteptate pe vreo stradă mirată și ea de cât suntem de departe și de slaba licărire din priviri. Aș fi vrut să stăm de vorbă astăzi, ca două prezențe reale și nu luând forma unor rânduri cuminți (nu zic că ar fi neadevărate) împărtășite de sărbători, sau aiurea, întâmplător. Cred că mi-ar fi făcut bine dacă aș fi simțit că e adevărată comunicarea (mi te amintesc ca pe cineva, nu spun bun sau mare, ci adevărat, cu care mi-aș fi dorit să comunic mai mult), dar antrenată fiind de tăcerile tale de atunci, pe care le uram pentru că ne îndepărtau, am intuit-o și pe cea de azi. Calmă, și dorind să mă înșel. În fond, pleci mâine, de ce ți-ai pierde astăzi cu mine din timpul de acasă?
Sunt multe lucruri pe care le-am văzut la tine și nu le-am înțeles chiar deloc, multe reacții contradictorii care ne congelau instantaneu și multe greșeli. Aș fi vrut să mai vorbim, pentru ca, lucidă fiind (de-abia acum…), să încerc să-mi dau seama dacă am greșit mai mult decât credeam, atunci când am ucis. Deși sfârșitul (de care m-am agățat cu atâta disperare) n-ar fi putut să fie altul. Căci trebuia să fie un sfârșit, sau altceva, teribil de definitiv și de sigur (cât se putea de definitiv și de sigur, pe atunci), ca să mă liniștesc – îmi tremurau prea tare și genunchii și sufletul. Și mâna, scriindu-ți. Nu știu dacă ți-ai dat seama, când mi-ai citit scrisoarea aceea, cât de mult am ucis și cât mi-a fost de greu. Cât de cumplit a fost să trag sfârșitul între noi doi, tocmai când ajunseseși să îmi fii (mult prea) drag. Îmi aduc aminte de cuvintele mele implacabile și mă întreb cum de m-ai mai căutat ieri. Cum de-au fost suficienți doi ani de zile ca să le ierți. Și cum de n-au fost destui ca să mă uiți. E drept că nici eu n-am reușit, până acum, să scap de amintirea cleioasă a acelui sfârșit de februarie – rece, mult prea real, prăvălit peste mine în lipsa ta, plin de premoniții apocaliptice și fără răspunsuri valabile. De fapt, cred că setea mea de certitudini a fost cauza despărțirii noastre. Tânjeam zilnic după vești de la tine și atunci când le primeam, în sfârșit, eram atât de epuizată de așteptare încât, deși ar fi trebuit să fiu fericită pentru felul în care mi te dezvăluiai, nici măcar nu mă mai puteam bucura. Nu conta că nu aveai tot timpul din lume ca să-mi scrii, că te tot instruiau ăia, pe toate dealurile, ceea ce ți se părea absurd, inutil și degradant (în ciuda gradelor oficiale, care îți tot creșteau). Mai aveai câteva luni de armată, până să ajungi un fericit T.R.-ist în rezervă, erau însă mult prea multe, pentru amândoi. Urma o vară pe care o prevedeam aducătoare de libertate și de îmbucurătoare schimbări. Ar fi trebuit să muncesc pentru ele, însă nu mă simțeam în stare. Mă învârteam în cerc și nu reușeam deloc să lucrez pentru admitere, eram prea ocupată cu cântăritul șanselor noastre. Urma să fim în orașe diferite, în anturaje diferite, să avem parte de semnale prea rare, chiar dacă intense, cum mi-ar fi putut aduce toate astea echilibrul după care tânjeam? Eram în plin picaj, și dacă n-aș fi decretat sfârșitul acela, nu știu ce s-ar fi ales de mine. La cât de nesigură eram, o eventuală nereușită la concurs ar fi fost cireașa de pe tort. Și m-ar fi terminat gândul că tu ești student, chiar dacă într-un oraș care nu mă interesa, în timp ce eu aș fi devenit o biată epavă eșuată în balta camerei mele de acasă. Așa că am strâns din dinți și am ucis. Nu știu cât mai ții minte din cele scrise în ultima ta scrisoare, cea pe care am primit-o chiar înainte de banchet… în ciuda lunilor în care te alungasem din gândurile mele, ar fi fost suficient să vii atunci. Să-ți parafezi scrisoarea. Așteptai un semn, desigur, dar n-am putut să-l fac, tocmai pentru că mi-l doream prea mult. M-am topit în tăcere, croindu-mi noua viață. Asta e. Am intrat cu bine la facultate – singura mea căzătură din vara aceea a fost cea de pe scara mașinii 126, în dimineața primei mele probe de concurs. Ar fi putut să fie rău. Definitiv. A fost însă o simplă rană, la genunchi. Și odată cu rana aceea mi s-au cicatrizat toate temerile, n-au mai avut încotro. Ce mult te schimbă o împrejurare care ți-ar fi putut devia toată existența! Îți recalibrează reperele, îți curăță drumul, îți șterge copilăriile și falsele deziluzii, te ajută să simți altfel Clipa. Așa că de atunci încoace nu mi-a mai fost rușine nici să visez cu ochii deschiși și apoi să mă trezesc, cu o surprinzătoare luciditate, nici să greșesc, nici să mă lupt și nici să mă bucur. Și nu m-a păpat Bucureștiul. Nu încă. Iar oamenii buni se ivesc în cele mai neașteptate locuri. Și fericirea.
Nu știu de ce mi se par mie necesare explicațiile. De fiecare dată, simt cum mă apropie tot mai mult de realitatea clipelor trecute, însă, invariabil, mai rămâne ceva neclarificat în aer, ceva care nu-mi lasă bucuria întreagă. Și, oare, nu scotocesc după o versiune expirată a mea (sau a ta)? Sau după una care chiar nu mai există? Aș fi vrut să-ți aud părerea despre noi doi cei străini (și nu să citesc o variantă pe care să o cred cosmetizată), aș fi vrut să-ți spun ce m-a îndepărtat pe mine, să știu ce-ai simțit tu, să te descifrez măcar în ceasul al cincisprezecelea, să-ți vorbesc despre fericirea mea de-acum, cu toate că de obicei n-o fac, ca să nu stric vraja. E prea mare potopul de bine pe care îl trăiesc de o vreme încoace, îmi vine câteodată să îmi aștept smerită nenorocirea, ispășirea faptului că nu pot să-mi stăvilesc noianul de fericire care îmi taie respirația uneori, că nu pot să nu recunosc că iubesc. Dar nu despre mine e vorba, nici despre celălalt și nici despre viața mea de acum, ci despre empatia rămasă între noi doi, cei aproape străini. Aș vrea să fi fost mai încrezătoare atunci, să fi trăit mai intens clipele acelea frumoase, să te fi ajutat și bucurat mai mult. Mi-e teamă că am fost doar o sursă de stres. Că e posibil ca tu să fi confundat neîncrederea mea în ceea ce aș fi putut să reprezint pentru tine, cu un perfecționism absurd, plin de snobism. Titi îmi spunea deunăzi că în liceu eram atât de sigură pe mine încât îl intimidam. Păream că ocolesc cu pași siguri toate problemele, în timp ce eu, biata de mine, mergeam și acționam ca pe sârmă. Și dacă până și tu credeai că aveam toate soluțiile, cu toate că singura mea certitudine era că niciunul dintre răspunsurile pe care eram în stare să le găsesc nu putea fi valabil?
Știi, n-aș fi scris paginile astea dacă nu ți-aș fi văzut ieri bucuria. N-am descifrat-o și se pare că nu voi avea ocazia să o fac, mi-e însă suficientă, chiar dacă s-ar putea să fi fost doar plăcerea pe care ți-o trezește o veche cunoștință pe care n-ai mai întâlnit-o de multă vreme. Chiar dacă nici măcar celulele nu ne mai sunt aceleași ca atunci, d-apoi gândurile! E foarte posibil să nu ți le trimit (nici pe astea), îmi ajunge că le-am scris și că mai cred în telepatie. Nu e prea târziu, mai putem vorbi înainte de marea și mult așteptata mea încercare, dar simt că nici măcar nu mai e vorba de devreme sau de târziu, între noi. De fapt, despre ce mai e vorba?
