Uneori, ca acum, mi-e ciudă că nu pot vorbi cu nimeni despre Camera cărților împărtășite. O să-ți scriu ție. E mai mult decât nimic și cum de obicei îmi răspunzi la una din cinci scrisori, nu mă tem că mă vei anihila prea curând cu o țintuire devastatoare. De fapt, sunt aproape convinsă că nici nu-mi deschizi toate epistolele, așa că e posibil să n-o citești pe asta. De ce să-ți scriu, atunci? Nici mie nu mi-e clară nevoia mea subită de comunicare, de adevăr. Oi fi îmbătrânit, mai știi?
Din fericire, nu ți-a plăcut niciodată literatura. Nu, nu-ți ironizez pragmatismul, azi chiar cred că el te-a ajutat să depășești complicații, să rupi fire, în loc să le despici în patruzeci și patru, să zâmbești și să găsești alte drumuri, mai simple. Să respingi cu hotărâre ficțiunile, să nu le lași să te devoreze. Ce caricatură de mamă am mai fost și eu! Nici măcar n-am încercat să te fac să le iubești, căci m-am gândit, cu egoism, că-mi rămân numai mie toate cărțile, că n-o să le facă nimeni urechi de măgar și nici n-o să le rupă șira spinării, c-o să mă bucur în siguranță de rafturile cu volume învelite cu grijă (fără să mă întrebe nimeni ce ascund), de neprețuitele mele comori. Că dacă n-o să-l pot uita niciodată pe taică-tu, măcar, citind ca nesătula, îl voi încadra la „persoane insignifiante care au dispărut din prețioasa-mi existență odată ce și-au împlinit menirea”. Sunt acră, știu. Nașpa? Neiertătoare? Tranșantă, poate. Dar nu despre taică-tu e vorba acum, chiar dacă nu l-am văzut de atâta vreme încât mi se pare vital să-l tot pomenesc. Când au și trecut douăzeci de ani? Reamintindu-mi ce-a fost și pulverizând vechile fapte, mă reclădesc (măcar parțial) pe mine cea de-atunci, cea avântată și încrezătoare. Povestea îi e însă mult prea tocită și anacronică, n-o să ne plictisim reciproc – eu, rescriind-o de fiecare dată dintr-un alt unghi, și tu prefăcându-te că empatizezi cu istoria-mi putredă, cu ițele-i dezlânate, cosmetizând-o, neputincioase, doar atât cât să nu se întrevadă toată hârca. Delirez, știu. Nu-i stres, doar mă cunoști prea bine.
Camera cărților împărtășite e, dacă n-ai ghicit până acum, numele conspirativ al biroului în care mă încruntam de fiecare dată când încercai să intri. În care nu te lăsam să cotrobăi în voie nici măcar după lecturile obligatorii. Știu, niciodată n-ai înțeles exact de ce făceam asta. Nici n-aveai cum. Mi-e clar că o luai ca pe o toană absurdă de adult perimat și te gândeai că o să îmi arăți tu mie atunci când vei fi mare, c-o să pleci la capătul lumii ca să îmi țiuie urechile de-atâta liniște, ca să nu mă mai deranjezi. Ei bine, te-ai îndepărtat definitiv (o simt pe viu, căci măsor distanțele în clipe de comunicare, nu în kilometri) și mi-e aspră tăcerea pe care mi-am clădit-o cu atâta sârg. Aveai dreptate, nu mă ajută nici plimbările zilnice prin Cișmigiu, nici halucinanta aglomerație de pe străzi și nu-mi mai ajung nici măcar cărțile. Câteodată, în timp ce citesc mi se pare că realitatea ascunsă între pagini o biruie pe-a mea, că o subjugă, nu doar revelându-i banalitatea, ci confiscând-o, înghesuind-o definitiv în intriga țesută de autor – cu mult mai vie decât orice mi-ar putea rezerva mie viața reală. De atâtea ori am devenit, pentru zile întregi, un personaj sau altul, rescriind scene și finaluri, ciondănindu-mă până și cu fatalitatea care făcea ca personalitatea scriitorului să îi imprime acțiunii direcții pe care le găseam nepotrivite… De atâtea ori am refuzat să accept etichetările, chiar dacă erau scrise negru pe alb, căutând alte sensuri pe după cuvinte… Inventând sau demolând scuze și eroi. Și acum, de câtăva vreme, nu mai pot să fac nici măcar asta. Sunt tulbure și mi-am pierdut aplombul. Motive ar fi, și dac-o să am răbdare o să ți le dezvălui.
De ce nu îți trimit un e-mail și mă încăpățânez să înnegresc pagini, cu ștersături și inserări de idei? De ce insist să emit semnale demne de vremuri trecute? De dragul hârtiei? Sigur nu port grija zilei de mâine a poștașului din cartierul tău. Măcar la cerneală am renunțat, îmi sunt cu mult mai dragi pixurile cu vârf subțire, îmi ascut într-un mod elegant scrisul și ideile, chiar și atunci când îmi curg năvalnic cuvintele și sunt nevoită să le domesticesc. Mai ai răbdare, sau am deraiat prea mult? Nu fac pe scriitoarea – după cum ți-am mai spus, am renunțat la asta, căci (premianta de mine!) nu mă mulțumesc cu talentul meu de mâna a doua pe care am obosit să mai sper că, istovindu-mă cu suficientă sârguință, îl voi putea preface vreodată în aur, în orice limbă a Pământului aș scrie.
Camera asta… „De ce le-ai învelit pe toate?” – m-ai întrebat acum o sută de ani, când nu știam că eram fericite. Ca să le protejez, ți-am răspuns, ca să rămână la fel de frumoase și tinere, începând de la coperte, până când le vor citi copiii tăi. Palidă explicație. De ce mi-aș încuraja nepoții să le citească, atunci când mi-am descurajat copila să o facă? De ce mă comportam de parcă ele, cărțile, ar fi fost prada mea de război? Pentru că așa și era, draga mea. Mi-e frică de sensurile divergente ale cuvintelor și-mi vine să tac din nou. Să nu îți spun nimic, dacă așa a fost să fie. Să tac? Să mai sper la o eboșă favorabilă a mea, în tine? Dacă n-ar fi fost noaptea trecută, când credeam că n-o să mai apuc dimineața (nu te îngrijora, mi s-a spus că răul care m-a spulberat a fost un banal, dar agresiv atac de panică), nici nu mi-aș fi pus problema să mă destăinui cuiva. Nu încă. Și dacă panica mea a fost îndreptățită? Dacă mi s-au atrofiat zilele și puterile și o să devin una cu pământul, înainte de orice clarificare? Nu știu dacă vreau sau nu să afli, știu însă că ești singura persoană care îmi poate împlini dorința recurentă. Cu costuri imprevizibile, dar oare mai am mult de plătit? Mă mai pot oare prăbuși în ochii tăi? Mai este loc? Și dacă da, mai are importanță? În fond, le datorez cărților mele dragi destăinuirea, lor cărora le-am răsplătit tumultul ostracizându-le, ferindu-le de alții care-ar fi putut la rândul lor să le prețuiască și să le valorifice.
Camera cărților împărtășite… Împrumutate și prea dragi mie ca să le restitui vreodată. De ce le-aș înapoia, când nimeni n-o să le iubească atât de mult ca mine? Așa e, acum știi, niciuna dintre ele nu îmi aparține în mod legal. Nu le-am cumpărat, ci le-am confiscat, atunci când am simțit că nu puteam face altfel. Atunci când știam că nu le-aș mai fi găsit în altă parte, sau când simțeam că nu sunt prețuite destul. Am sechestrat gânduri, citindu-le și recitindu-le obsesiv, dar oare nu-i suficient de mare prețul pe care l-am plătit pentru asta, ca să fiu iertată? Căci ele m-au bântuit și m-au transformat – mi-au fost atât de necesare și de suficiente, pentru o vreme, încât n-am sesizat că, populându-mă, mă smulgeau din viața reală și mă înstrăinau, că de fapt ele au fost cele care m-au confiscat, ca să devin a lor pentru vecie.
„De unde ideea asta aiuritoare?”, vei spune. „Te credeam un om serios…” Hai, nu începe cu aceleași texte! Sunt mai umană decât m-a lăsat vreodată orgoliul să o recunosc în fața ta. Cum aș fi putut să îmi admit slăbiciunile, de altfel? Mamele trebuie să fie impecabile în tot și în toate (iar mie nici măcar firele de păr nu îmi stăteau suficient de bine aliniate pe cap, după cum mi s-a tot spus). Țin minte foarte clar începutul poveștii: aveam vreo treisprezece ani când am făcut isprava cu Dana Mi. Evident, doar ea fost de vină pentru toată colecția cărților pe care le-am învelit mai apoi. Dana Mi… îi suportam flecăreala și chiar o periam uneori, numai pentru că de-abia așteptam să mă invite la ea acasă. La prima mea vizită era să-mi pierd graiul: nu mai văzusem până atunci o bibliotecă pe un întreg perete, iar ea avea două. Cumplit de nedrept! Și mi se lăuda cu atâta încântare cu cărțile pe care le citise sau pe care urma să le devoreze, încât, invariabil, mă apucau durerile de stomac. Peste ani, mi-am dat seama că lângă bibliotecile acelea exersasem căutarea plăcerii în durere… Mândrie și Prejudecată. Mândria mea nu putea să i-o lase Danei pe Lizzy Bennet. Prejudecățile mele îmi spuneau că n-o merita. Doar eu o puteam înțelege și aprecia cum se cuvine (cu mult mai bine decât Dana), așa că, da, am luat-o acasă și eram convinsă că nu greșesc confiscând-o. Am pus-o în bibliotecă. Legal, în prima fază, căci Dana mi-a împrumutat-o de bunăvoie. Și am decis că mi se cuvine, c-o s-o păstrez. Ce importanță ar fi putut avea pentru ea o carte în plus sau în minus, printre atâtea? O citise și credeam că nici nu-și va aduce aminte cui i-a împrumutat-o. Că m-am înșelat, mi-au dovedit-o lunile următoare în care Dana m-a întrebat aproape zilnic dacă sunt sigură că n-a rămas la mine cartea, din greșeală. Măcar n-am mințit, răspunzându-i de fiecare dată afirmativ, căci cartea nu trona din greșeală la mine în bibliotecă… Partea cu adevărat tristă, însă, a fost atunci când am răcit și am rămas acasă. Și n-am anticipat nici că Dana va face pe amica devotată și va veni să îmi aducă lecțiile, nici că îmi va cere un pahar cu apă. Pusesem cartea pe raftul de jos, la vedere, și n-am apucat s-o ascund atunci când a venit ea. Așa că am pierdut-o definitiv… De ce n-am dosit-o în spate? De ce n-am învelit-o, măcar? Mă așteptam la reproșuri, dar Dana n-a spus nimic despre asta nici până în ziua de azi. A tăcut și-a luat-o înapoi. Nici măcar n-a băut toată apa. După aceea am fost, pentru o vreme, prietene declarate… Ne înțelegeam, până când îmi aminteam de Lizzy și deveneam, aparent fără motiv, insuportabilă.
De atunci încoace mi-am învelit, cu hotărâre și hârtie albă, toate cărțile de împrumut și le-am găzduit în camere inaccesibile musafirilor, copilului, soțului, vecinei de la etajul opt, pisicii, luminii puternice și muștelor. Și mi-am făcut o mulțime de prieteni, cititori ca și mine, pe care, nu știu de ce, i-am pierdut. Nu te voi obosi acum cu titluri de romane sau personaje, nici cu idei remarcabile, însă trebuie să știi că fiecare din cărțile pe care le-am adoptat deține părți din mine. De ce am continuat să o fac, chiar și după ce au început să se găsească atâtea cărți extraordinare în librării? (Stai liniștită, niciodată n-am împrumutat nici măcar o filă de la instituții sau din magazine, ci doar de la prieteni.) Nu din lipsă de bani, ci din plăcere. Mă vei condamna pentru asta? Ciudat, dar cărțile preferate de prieteni au devenit mult mai valoroase în ochii mei tocmai pentru că le-au plăcut și lor. Trebuia să le am pe cele citite de ei, nu alte exemplare. Cu sublinierile și adăugirile lor, cu semne de carte cu tot. Am băut, la rândul meu, multe pahare cu apă, în vizitele de cucerire… Și port întotdeauna poșete încăpătoare. După un timp, am început să fiu mai ordonată și să-mi notez, pe fiecare carte, data și amicul de la care am împrumutat-o. Așa vei ști, dacă le vei deschide vreodată, care dintre ele i-au plăcut lui Alex și care Corneliei. Și îi vei descifra puțin mai bine și pe ei, prin prisma cărților lor definitorii.
Ei bine, din păcate, de o vreme încoace nu mai pot face împrumuturi atât de valoroase ca altă dată… Nu, nu din lipsa unor noi prieteni pe care să îi vizitez. Bucureștiul e mare, iar meseria mea e ideală pentru noi contacte umane, în fiecare an am colegi noi – potențiale surse de împrumuturi. Problema e că mă atrag din ce în ce mai puțin cărțile pe care le citesc aceia care încă o mai fac. Ca de obicei, înainte de orice achiziție ascult relatarea entuziastă a prietenului de la care mă autoservesc. Însă doar ea n-ajunge. Parcurg un pasaj din carte, sau citesc o cronică a unui critic în care am încredere, să văd dacă mă inspiră, dacă volumul vizat e demn de cele adoptate deja. N-aș împrumuta niciodată cărți horror sau thriller, e destul întuneric în jur. Iar de teoria conspirației am parte din plin, de ce aș mai și citi despre asta?
Biblioteca mea dragă… Din păcate are o fisură: n-am prea împrumutat autori români contemporani. Pe cuvânt că am încercat și chiar am câteva capturi foarte dragi mie. Zilele astea însă, am constatat că ori îmi scapă esența, ori (mult mai grav!) e cea pe care refuz s-o accept. Nu știu dacă și pe la voi sunt aceleași tendințe și dacă, precum în Țărișoară, se pune pe un piedestal vulgaritatea scriiturii. Sunt, oare, și pe-acolo, catalogați drept cool și extrem de talentați autorii agresivi în exhibiționismul lor? Dar autoarele? Nu te plictisesc cu nume, oricum nu cred că te-ar interesa (sau dacă da, le vei putea găsi ușor pe internet), îmi exprim nedumeririle doar, în fața cui (poate că) mă citește. O editură o ridică în slăvi pe celebra autoare C. (soția proprietarului, se pare) și preamărește recenta ei carte inspirațională. Ei bine, mi-a ajuns s-o răsfoiesc, la prietena mea din anul ăsta (cea a lunii ianuarie…), ca să mă-ntreb care dintre noi (eu, amica, sau autoarea) greșește fundamental. Nu sunt o pudică, dar mă apucă jalea citind despre prea multe organe genitale pe decimetru pătrat… eu zic că exhibiționismul dăunează, în viață și în orice ficțiune. E o infatuare să crezi că se pot diseca săruturile, mângâierile și orgasmele. Senzațiile nu se definesc decât parțial: ele se trăiesc și eventual se consemnează. Însă doar tu îți poți aduce aminte cu suficientă acuratețe ce ai simțit atunci când ți s-a revărsat cerul în toată ființa, numai tu poți retrăi vibrațiile care te-au marcat pentru o vreme. Ceilalți și le pot imagina doar, asimilându-le cu aproximație experiențelor proprii. Vei spune că sunt desuetă? Poate, dar dacă n-am împrumutat-o până acum pe Sandra Brown, de ce aș face-o cu madam C.? Îmi ajunge vulgaritatea de zi cu zi, e peste tot. Oare chiar crede cineva în Henry Myller sau Nabokov dă Dâmbovicioara? Cu sau fără fustă. O, Lolita, epigonii creatorului tău te sufocă! De ce mi-aș auto-impune doze suplimentare de povești fruste, „rupte din viață”? Îi las amicei mele cartea și bucuria de a se reîntâlni, de câte ori simte nevoia, cu agresivitatea și cu mocirla.
Altă bulversare: tocmai am citit un poem-manifest al unei tinere și extrem de talentate poete (așa zice lumea), îmbrăcat într-un șir tulburător de obscenități pe care refuz să ți-l reproduc (dacă insiști, există Google). Ei (fanii) afirmă că este cel mai tare poem militant al momentului, punctul culminant al protestului împotriva hărțuirii și abuzurilor de orice fel la care sunt supuse femeile. Atât de percutant, încât merită propovăduit ca o nouă religie, cu difuzoare și tot tacâmul. Și premiat, împreună cu sensibila lui autoare. Că doar pune punctul pe i – extrem de necesar, în ziua de azi. Într-un limbaj grotesc, altfel n-ar fi veridic. Cum nu se poate mai nimerit. Recunosc, îmi place absurdul, dar sordidul mă depășește, chiar și atunci când e o armă, chiar și atunci când se numește „citare postmodernă”. „Sub umbrela generoasă numită artă se ascunde o pornografie rudimentară”? Unde am citit asta și de ce? Sexul vinde, ce-i drept, dar protestele la adresa hărțuirilor sunt valabile doar dacă dospesc și se revarsă asupra tuturor mai vulgare și mai violente decât agresiunile însele? Știi că nu îmi plac extremele, nici hărțuirea sau discriminările. Fundamentalismul și violurile, cu atât mai puțin. Le găsesc abominabile. (Și nu, Sharon Stone, nu e suficient faptul că avem o gură și două picioare ca să ne putem apăra de agresiuni.) De taică-tu m-am despărțit (ah, iar încep!) tocmai pentru că sunt o feministă – deși sunt o moderată, zic eu. De ce nu reușesc să accept învelișul brutal, atunci când sunt de acord cu mesajul? Nu-mi spune că m-am ramolit și nu pricep nimic. Știu doar că prejudecățile mele legate de adecvarea formei de protest mă vor împiedica să o citesc pe profunda autoare (e pierderea anacronicei de mine, mi-e clar), așa că, din fericire pentru toată lumea, n-o să îi împrumut niciodată cărțile.
Văd că lista de cărți pe care nu mi le doresc în bibliotecă se mărește pe zi ce trece… Foarte bine, vei zice. Îți intuiesc părerea: n-am niciun drept să critic ceea ce nu pricep și nu pot arunca piatra tocmai eu, cea cu atâtea cărți împărtășite. Da, în ochii lumii am păcătuit, fata mea. Cărților mele, însă, le e bine cu mine, iar greșelile pe care le-am făcut nu mă pot opri să observ, să cred și să simt. Să respir. Deocamdată.
„De ce atâta grafomanie?” vei spune, citind aceste rânduri. „La urma urmei, ce mai vrei să mă rogi?”. Nimic, fată dragă. Nimic. Dorința-mi arzătoare și recurentă va deveni inutilă dacă n-o să o ghicești fără să mai ai nevoie de cuvinte.