Dana Heuberger 
… rămâne mereu în suflet, pe partea dinspre nord. Zici? Poate că da, dar nu e întotdeauna confortabil. O fi frumoasă iedera, pe un perete sănătos, dar știi bine că poate genera reumatisme și chiar resentimente. Se poate coșcovi, făcând corp comun cu zidăria pe care cu atâta migală și speranță ai clădit-o. Atrofiindu-ți amintirile. Îmbârligându-le printre virtualități. Preschimbându-le în uscate și sufocante tije, fosilizându-te, dacă o lași să o facă.
Verdele copilăriei… Îmi pot aminti, dacă vreau, de iarba pe care o mângâiam fascinată și lângă care timpul încremenea, fericit, împreună cu mine, de frunzele de pătlagină lată pe care le smulgeam pentru ca numărându-le firele ițite din firavele codițe să descopăr câte minciuni au spus în ziua aceea tovarășii mei de joacă, de sutele de coronițe împletite cu evlavie pentru zânele cele bune din Spatele Blocului (care, ca prin minune, devenea Poienița fermecată de îndată ce ajungeam noi acolo), de cosașii care se prefăceau cât ai clipi în cai puternici și prietenoși, gata să ne ducă oricând la Castel, de zilele în care ne ridicam corturi pe Câmp, de strălucirea rară și atât de prețuită a aripilor libelulelor. Însă nici măcar verdele copilăriei mele liniștite n-a fost întotdeauna vesel și ușor de privit și de acceptat.
Mai întâi, pentru că feștea celebrul Moskvich 408 al familiei, cu un chip vernil de o înșelătoare inocență în care învățasem cu toții să nu ne încredem, după gâfâielile lui perpetue de pe dealul Feleacului (unde ne depășeau toate camioanele), după isprava-i de neiertat din munții Tatra – căci acolo am asistat îngroziți și neputincioși la protestele sale pline de sunete feroce, continue și neidentificabile, care parcă anunțau Apocalipsa (am scăpat cu bine, după cum se vede, dar nu mă întreba cum) – și mai ales după ce a refuzat să o ducă pe bunica, îmbrăcată de sărbătoare, mai departe de satul vecin. Scotea atâția aburi de indignare încât n-am avut ce face și-am admirat o veșnicie statuia din inima Pietroșanilor, așteptând iritați să-i treacă năbădăile tiranului nostru metalic și să ne putem întoarce, târâș-grăpiș, la Bujoru, mulțumindu-i că nu l-a apucat criza pe la Giurgiu. Rușine mie, nici măcar acum nu știu ce reprezintă statuia aceea. Țin minte doar că o priveam cu disperare, numărându-i amănuntele într-o litanie continuă, cu atâta intensitate și încrâncenare încât ajunsesem să cred că de la noianul de aburi (ai motorului nădușit) toate s-au transformat într-o masă inertă și cleioasă, iar eu devenisem o preoteasă păgână, sperând să însuflețesc piatra și (mai ales!) mașina, cu lungi și monotone incantații. Nu știam pe ce limbă să îi vorbim ca să fie mărinimoasă cu noi, asta era clar. Eram cu toții crispați, căci fiecare călătorie devenea o luptă. Iar orice sosire era însoțită nu doar de bucuria revederii sau de cea a descoperirii lucrurilor extraordinare care ne așteptau Acolo, ci, mai ales, de satisfacția profundă a încă unei victorii împotriva Mașinii. Așa că pe atunci, ajungând (nu are importanță unde), eram de două ori mai fericiți decât în mod normal. S-ar cuveni, vei spune, să am decența să îi mulțumesc zeității noastre metalice pentru doza mea sporită de fericire, în loc să o critic. Nu pot, căci prea mare era discrepanța între pretinsa sa inocență vernil și ferocitatea de care dădea dovadă.
Mamei îi plăcea să se îmbrace în culori puternice. Avea o rochie dintr-un material supraelastic nemțesc, cumpărat cu pile și croit la comandă (știi tu unde, la Cooperație), verde-brotăcel ziceam noi, dar (dacă nu mă înșală amintirea) cred că era de fapt de un verde-măr. Am iubit rochia aceea, căci (nu știu nici acum de ce) îmi aducea aminte de bomboane, iar mama părea mai veselă de fiecare dată când o purta. Am iubit-o până când am urât-o, atunci când n-a împiedicat-o pe mama să ne-o arunce în curte (plină de un năduf a cărui amintire a ajuns să mă amuze mult mai târziu) nouă, copiilor ei preferați – și încă de pe geamul de la bucătărie! – pe Broasca Verde și nu altă jucărie nesemnificativă, tocmai pe Ea, Împărăteasa noastră cea răzvrătită care domnea peste Lumea Jucăriilor din Lada Verde de Lemn și peste copilărie. „Mami, de ce îmi taie Dan păpușile? Așa-i, ne-am înțeles noi că ne jucăm de-a războiul, dar de ce să fie atât de aspru pedepsite fetele atunci când pierd? De ce îl laași? Nu vreaau!!!” Începutul războiului îmi plăcea întotdeauna, căci împărțeam tabere (de păpuși), cream scenarii, strategii, și eram fascinată de marele tablou central (plin cu butoane imaginare) al marginii din plasă de sârmă a pătuțului nostru atât de greu încercat, a cărui prezență o suportam în camera mea doar pentru că își dovedea utilitatea în luptă. Să fi avut cinci ani, sau patru? Apăsam hotărâtă butoanele, adică îmi puneam cu evlavie degetele în găurile plasei de sârmă, și totul pornea: mașini, soldați, păpuși, haos. De ce s-or fi inventat laptopuri, smartphone-uri și console de jocuri? Noi nu aveam nevoie de ele, ci de imaginație și culori, ca să fim aproape de stele. Ca să fim fericiți. Fericiți eram noi, dar știi, îngrijitoarele ne cam plecau… Să fi fost de la zgomotul răzbelului? Erau cam nevricoase? Căci noi, copiii cei cu părinți mult prea ocupați și care veneau cam târziu acasă, eram cuminți, chiar dacă purtam în timpul zilei lupte peste lupte, aprovizionându-ne cu hrană și apă de sub Pat (făcusem până și un fel de puț, săpând adânc în peretele dinspre bucătărie – fii liniștit, fără s-ajungem cu adevărat la apă), distrugând sute de documente compromițătoare, chiuind… Raiul oricărei îngrijitoare de copii, ce mai! Ce i-o fi venit uneia dintre ele să declare, la sfârșitul singurei zile în care a fost la noi în casă, că nu mai stă niciun minut? S-o fi îmbolnăvit, cu siguranță, căci noi n-am făcut nimic rău, am tăiat numai niște hârtii (acte secrete!) în fâșii cât mai subțiri, o după amiază întreagă, sub Pat. În liniște de data asta, fiindcă ne ascundeam, eram în refugiu. Ce bine e să ai un frate mai mare! Când nu îți ciopârțește păpușile. Până la urmă, după multe plânsete și negocieri, hotărâsem că veșnica Răzvrătită-și-apoi-pedepsită va fi Broasca Verde de cauciuc (amândoi o găseam dizgrațioasă și nu merita să o tot apăr, căci nu se mai transforma odată în prinț!) și că după fiecare înfrângere îi vom secționa câte puțin gâtul. Numai că pe mine m-a apucat mila, iar pe mama sila, atunci când lipsea cam un centimetru până ca biata jucărie să fie complet decapitată. Ne-a aruncat-o, ce nenorocire! Cum de-a găsit-o tata, sătul de plânsetele noastre, în jungla verde din curtea blocului, și ne-a adus-o înapoi intactă (adică în starea deplorabilă de dinaintea căderii), mă minunez și-acum. Și, ca prin farmec, deși tot nu s-a transformat în prinț în ciuda sărutărilor mele (speram în van că a înnobilat-o suferința și se va întâmpla o minune), ne-am pierdut noi curând după aceea interesul pentru războaie, așa c-a scăpat, sărăcuța, de rușinea decapitării. Și a domnit în continuare peste lada vernil cea plină cu jucării, până ce au fost toate, fără deosebire, exilate în garaj și apoi nu se știe unde (că nu ne-au spus).
Trăiam uneori mici drame copilărești ce-mi păreau dezastre coclite. Nedrepte. Ireversibile. De neînțeles. Alteori, verdele îmi era întunecat de străfulgerări brutale de realitate. „Bine, bine, dar de ce-o să îmbătrânească până și mama? Știu, știu, trebuie să cresc mare (deși v-am tot spus că nu vreau), dar ea de ce să nu rămână la fel ca acum? Și de ce nu pot zbura?” Mă copleșea.
Sunt privilegiată, căci pot să îi zâmbesc verdelui meu de atunci, cu turbulențe cu tot, amestecându-l cu culorile care mă populează astăzi, fără să-l pictez singur pe partea mea dinspre nord și să-l admir numai pe el croindu-le amintirilor mele turnuri de fildeș cu irizări de smarald. Dar oare câți alții pot să o facă? Câți dintre adulții zilei de azi au avut parte în copilărie de un verde suficient de sănătos și persistent încât să nu îl uite și să nu îl fetișizeze? Mi-e teamă că știm amândoi răspunsul.
