Mă desprimăvărez,
odată cu rădăcinile-mi devenite prea reci,
rășchirate și atotștiutoare.
Mi-e prea aproape luna mai
(mai stai, mai spune-mi, mai îmbujorează-te și mai ascultă!)
așa că le eliberez pe veci din închistarea humei,
zorite cum sunt să surâdă,
digerându-mi visurile,
hulpave,
aproape aeriene, ca vremurile,
ca noi toți,
înfrunzindu-mi noianul de gânduri,
îmbobocindu-mi în magnolii speranțele,
încălzind roiurile de neliniști
ce-mi zburdă, zălude,
înflorind inocent,
peste toate imaginile realităților (aparent) posibile
și declarate paralele.
Am (crezut că am) fost un trainic copac,
și (sper că) sunt un catarg în vânt și în soare,
mâine îmi va amuți amintirea,
dar până și eu știu,
până și acum:
paralelismul e încă o iluzie
în calea primăverii din noi,
legiferată absurd
împotriva bunătății acesteia și a adevărului,
care trebuie să conveargă,
odată, ca niciodată,
cu bucurie,
printre rândunele și zori.
Mă desprimăvărez,
mă umplu de lumină
și n-am să mai scriu poemul cel nebulos
al esenței mele care mă sufocă
în timp ce eu,
în timp ce noi toți
suntem prea ocupați
cu înflorirea.
O să mă scrie el.