Dana Heuberger 
Vine o vreme când cuvântul bunici devine sinonim cu nostalgia după perioada aceea magică în care erai centrul universului și toate lucrurile bune așteptau undeva sus, ciorchine, se-nghesuiau să ți se întâmple. Era o simplă chestiune de timp și de răbdare, uneori una de alegere a ordinii poveștilor menite să devină realitate. Universul ți se lărgea de la o victorie la alta, în aplauzele celor de pe margine. Știu sigur că așa trebuie să fi fost și pentru tine și pentru orice copil dorit de pe lumea asta. Istoria se repetă cu fiecare viață nouă, ceea ce e esențial pentru mine nu e diferit de ceea ce a fost important pentru atâtea alte suflete, evenimentele care ne definesc și ne guvernează sunt atât de asemănătoare încât legitimează abordările statistice și încadrarea noastră în categorii de indivizi cu comportamente și traiectorii predictibile, de tipuri bine determinate. Și-atunci de ce, simțind, o fac prin toți porii, de parcă aș fi prima persoană care trăiește senzații, evenimente, istorii remarcabile? De ce mă bucur de un petec de cer, de o fluturare de aripă, de un zâmbet sau de o culoare, cu impresia că modul în care le percep, chiar dacă seamănă pe alocuri cu al altora, nu are cum să nu să fie unic? De ce cred că până și felul în care privesc un copac se schimbă, de la o zi la alta, de la un minut la altul uneori, și că ar merita să-mi fie consemnate pentru viitorime observațiile și entuziasmele, chiar și introspecțiile? Nu obosim să repovestim aceeași istorie factuală, de dragul amănuntelor care, afirmăm noi, o transformă de fiecare dată într-una fundamental nouă. S-a născut, a crescut, s-a zbătut, a fost sau nu fericit, a avut dureri mai mult sau mai puțin adânci, câțiva prieteni, multe angoase, unele lucruri care l-au bucurat (poate că banii, ori copiii, odihna sau munca, poate o melodie, sau mâncarea, sau crâmpeiele de lume întrezărite în călătorii), a îmbătrânit (sau nu) și a murit. Și chiar dacă ne-a lăsat moștenire părți din el (clădiri, desene, cărți, oameni sau gânduri), oare cât îl cunoaștem? Cum putem încremeni clipa, ca s-o descojim mai apoi? Să-i găsim miezul în dosul unui zâmbet de suprafață, al gândurilor nerostite, al faptelor nefăcute, al celor care n-ar fi trebuit să fie? Cum ne-am putea cunoaște cu adevărat, fără simplificări, măcar părinții sau bunicii?
Bunica de departe, cea de vară și de arșiță, mirosea a scoverzi și a câmp. Și soarele lăsase șanțuri adânci pe fața ei arămie, ca să se coacă mai bine (știi tu, ca să o poată pătrunde căldura prin riduri ca pe o pâine în țest) trudind din zorii zilei până-n miez de noapte. Vara, pământul crestat de atâta uscăciune și fața ei semănau. Rareori avea timp de povești despre zilele de demult, căci erau atâtea de făcut în bătătură încât n-avea vreme de fleacuri. „Ai, mă Lică, așa ierea pe-atunci, taică-tu purta haine țesute-n casă, ca noi toți, ieu le făceam, păi cum? Nu se găsea, la noi în sat, iar la oraș ierea scumpe rău. Și dacă nu ne certa domn’ învățător de-atâtea ori, l-am fi ținut acas’ pă tac-tu, n-ar fi făcut iel școală, că au fost vremuri grele și ierea muult dă lucru la câmp…” Rareori vorbea despre altceva decât despre treburile gospodăriei de oameni vrednici al cărei stâlp era, suferea că nu le mai gestionează pe de-a-ntregul, cu greu accepta că ar fi cazul să mai și stea. „Poate-o să plouă, că-i cam întuneric, și am de dat la rațe, i-auzi cum face, le e foame și n-am apucat să toc iarba… Asta-i rânduiala, cine să muncească în locul meu? Alde nen-tu e la vie, toți e plecați, care-ncotro.” Nu am vorbit prea mult cu ea, n-a avut vreme, dar ne simțeam cu toții ocrotiți. Noi, cei din armata de copii ai casei și cu mâțele, puteam să ne jucăm în voie, ca să restabilim echilibrul, căci se muncea destul, chiar și prea mult, în vremea aceea. În bătătura aceea. Subconștientul lucra însă tăcut, în fiecare dintre noi, așa că tot clanul lui tata știe și-acum că există munci obligatorii care trebuie făcute cât mai bine (azi, că ieri nu se mai poate, din păcate), fără păreri de rău, fără oboseală declarată sau văicăreli. Suntem cu toții carne de tun pentru societatea actuală și ne lăsăm storși fără să crâcnim, workaholicii de noi, dar asta ne este setarea. În viteză, din mers, ne mai aducem aminte din când în când să trăim. Știu, știu, o să m-opresc puțin, dar mai târziu, c-acum n-am timp… Mă întreb ce-o fi făcut-o fericită pe bunica și ce îi plăcea: căldura sau frigul, răsăritul sau apusul? Sau poate că o încânta cel mai mult să ne vadă seara strânși în jurul mesei, mâncând? Știi bine, în vremea aceea pâinea era alimentul de bază de la țară – cu brânză, cu roșii, cu zeamă, chiar și cu pui fript, pe post de garnitură (atunci când veneau nepoții) – iar cea coaptă de bunica avea gustul și mirosul dumnezeiești. Nu de la țest, nici de la jar și nici de la maiaua cea misterioasă (pentru mine). De la ea.
Bunicii de aproape. Pe vremuri, ei erau certitudinile axiomatice ale Imensității care mă înconjura. Nemărginirea mi-a cam intrat la apă între timp, cu amintiri cu tot. Pe-atunci mi se părea că nu e nevoie de definiții, de explicații: ei existau și gata. Existau ca să fie uneori vizitați, sărutați, ascultați în timp ce își depănau, periodic, poveștile. Aceleași, cu mici variațiuni. Îmi plăcea să le tot ascult, știindu-le aproape pe de rost. Îmi dădeau siguranța a ceea ce va urma. Amintirile mele despre bunici sunt de fapt aduceri aminte despre mine, privindu-i, acceptându-le fără rest istorisirile, bucuriile și necazurile. Toate se întâmplaseră așa cum trebuia, toate erau așa cum se cuvenea să fie. Casa întunecoasă și mirosind a bunici, curtea de lut, în pantă, dudele, caprifoiul, fântâna, cărările și lacul din pădure. Poveștile despre cel de-al doilea război mondial ale bunicului, cele cu pitici și zâne ale bunicii. Epopeea străbunicii, fotografiile și cărțile vechi. Felul glumeț (cu o ușoară superioritate, pe care o acceptam cu îngăduință) în care tata i se adresa bunicii în franceză. Ça va, madame? Ça va, ça va… Supa de vișine. Agrișele. Noi. Până și bolile și vârsta.
Mi se părea normal ca bunicii să fie vârstnici, asta le era menirea, părinții însă n-aveau voie, iar despre noi nici nu putea fi vorba să îmbătrânim decât într-un viitor atât de îndepărtat încât nu conta cu adevărat. Ei bine, am constatat mai apoi cu stupoare că există riduri până și în locuri și momente nepermise, căci clipele trec prin noi râzând de legile noastre abstracte, de interdicții. Cu timpul m-au năpădit întrebările și reconsiderările, iar toate istorisirile bunicilor au devenit reale, incitante și vii mărturii ale unei alte lumi pe care aș fi vrut să o cunosc mai bine. De ce n-am întrebat și n-am aflat mai multe, atunci când aș fi putut? Bunica Elena era intelectuala familiei: funcționară la primărie, vorbitoare de limbă franceză, iubitoare de cărți. Oare mi-ar fi putut spune mai multe? Oare ar fi vrut? Rareori vorbea despre ea. Am ajuns să cred că pentru generația ei, ca și pentru cea a părinților mei de altfel, era o impietate să te dezvălui, să îți exteriorizezi gândurile și (de cele mai multe ori) sentimentele. Poveștile erau despre alții. A bunicii Elena, despre viața aventuroasă a mamei ei. Imortalizată cu meticulozitate într-un caiet școlăresc (îngălbenit acum, pe care se mai poate citi însă numele fabricii: „Stăruința”…), cât mai impersonală, mărginindu-se la fapte. Așteptând să iasă la lumină, să fie înțeleasă, dincolo de întâmplări și personaje, în ciuda relatării laconice. Am tot citit și recitit caietul acela dictando, căutându-mi bunica printre rândurile ordonate, funcționărești, printre date, nume și întâmplări ciudat de abstracte. Pot să-mi închipui mii de senzații și de sentimente cu care să îmbrac cele scrise de ea, dar oare nu-s ele decât simple ficțiuni, prelungiri redundante ale eului meu? Oare rămâne cu adevărat ceva definitoriu despre noi, printre rânduri?
