Bookfest

Știi, chiar am fost o provincială, odată ca niciodată, în vâltoarea epopeii mele de la Bookfest. Nu m-am simțit atât de depășită de toate evenimentele nici măcar la prima mea descindere serioasă în Capitală, la optsprezece ani, când mă pregăteam s-o cuceresc, cu facultate cu tot.

Ți-am mai povestit, am scris culegerile acelea pentru olimpiadă, împreună cu un grup de oameni extrem de valabili din punct de vedere matematic. Nu sunt bestseller-uri, nu au cum să fie căci se adresează unui segment prea îngust de cititori, dar sunt copiii noștri (aplaudați de cunoscători), cu multe părți originale, rodul a zile și nopți de trudă intensă. Iar cea mai dragă mie este cea ironic de roz (glumeața alegere a editurii pentru culoarea copertei) a algebrei superioare. Sunt în ele multe dintre ideile pe care le iubesc, ermetice, dar care la o analiză atentă te pot entuziasma prin frumusețea lor abstractă – unele printr-o aleasă simetrie, altele prin ascuțimea raționamentului și îndrăzneala surprinzătoare a conexiunilor pe care le implică. Până și internetul îmi spune că în faţa unei formule care i se pare frumoasă, unui matematician i se activează în creier nişte sinapse asemănătoare celor care apar atunci când asculţi o melodie care te încântă sau când priveşti o pictură care îți place. Cu alte cuvinte, se pare că noi, matematicienii, suntem privilegiaţi, căci suntem receptivi şi la forme ale frumosului inaccesibile altora. Cred cu tărie că trebuie să fie adevărat, deoarece de unde ar putea altfel să se ivească bucuria pe care o simt atunci când dau de o idee (a mea, a altora) care, dacă nu rezolvă complet o problemă interesantă, cel puţin o deschide soluţionării? Nu vreau să-ți scriu acum o apologie a matematicii, dar m-aș bucura să-mi înțelegi entuziasmul de-atunci.

După două prezentări de succes ale volumelor noastre – în urbe și chiar în Capitală, printre confrați – coautorul Unu îmi spuse: „știi, cărțile noastre au fost prezentate la Gaudeamus și n-am fost invitați… cum să vorbească alții despre ele?”. Într-adevăr, inadmisibil! Așa că, iată-mă, cu arme și bagaje și cu acordul editurii, pregătită să cuceresc Bookfestul acelui an. Probabil ne-am intersectat atunci, fără să ne cunoaștem.

Îmi tot imaginam scenarii… nici eu nu știu prea bine de ce. Eram, ce-i drept, conectată și hotărâtă să-nving și să ne propovăduiesc ideile în fața unui public larg. Mă incitase remarca „binevoitoare” a unei colege: „cum, Dana, tu te duci la Bookfest?” Singura femeie printre atâția matematicieni cunoscuți, cum aș fi putut să fac față? Cum aș fi putut să fiu reprezentativă? Recunosc că dintre toate variantele de care m-am lovit până acum, misoginismul la feminin mi se pare de neiertat. Așa că am suportat plină de stoicism călătoria de peste paisprezece ore cu trenul. Bineînțeles c-am bombănit, ca de obicei (nu, nu din nostalgie, ci din frustrare), că pe vremea lui Ceașcă făceam traseul în mai puțin de unsprezece ore, dar cunoșteam refrenul și nu conta cu adevărat în balanța călătoriei mele inițiatice. Care s-a dovedit a fi și una edificatoare, fiindcă veni vorba.

Și iată-mă la Pavilionul-fost-roșu, într-o dimineață cam umedă. De ce-oi fi hotărât să vin înainte de prânz, când lansarea volumelor noastre era la șase seara? Știm bine amândoi, de dragul cărților celorlalți. Mi se părea că oricum nu voi avea destul timp pentru toate. Nu, nu mi-am chemat armata de verișori bucureșteni să mă susțină, nu sunt în branșă, de ce le-aș fi stricat sâmbăta doar pentru orgolii de clan? Și cum pe prea puțini dintre colegii de breaslă din capitală pe care îi cunoșteam aș fi îndrăznit să-i deranjez rugându-i să mă aplaude, n-am făcut-o deloc. Oricum, aflasem că vor fi acolo Marii Specialiști cu care nu mă puteam compara și a căror prezență ar fi asigurat succesul fulminant și meritat al prezentării volumelor noastre. Rămăsese Liviu, căruia știam că îi pasă, dar care – ghinion! – tocmai se întorsese din străinătate și urma să își lanseze a doua zi o carte de eseuri, la același târg, așa că atunci nu mi-a putut fi aproape. Cărţi (mormane!), dorinţe, frustrări (n-am destui bani pentru toate volumele pe care mi le-aş cumpăra!), covoare roşii (cu urme de tălpi) care duc spre recunoaştere doar pentru alții, public sufocant – la Cărtărescu și Andreea Esca – versus public de zece persoane la multe standuri de literatură, ceea ce m-a pus pe gânduri și mi-a stricat bucuria de a fi în mijlocul Comorii volumelor obligatoriu de citit. Și nicio altă prezentare de literatură matematică. Dacă la ăștia, care-s de-ai lor și-s sigur faini, doar că nu au ajuns celebri încă, nu se oprește lumea, de ce m-ar asculta pe mine? Știu bine, vorbesc mult și de cele mai multe ori coerent, dar dacă nu ajunge? Ei bine, n-au ajuns, nici logoreea mea și nici marii noștri specialiști, care n-au apucat să vină. Așa că m-am trezit flancată de doi literați binevoitori și, pe cât de valoroși în domeniul lor, pe-atât de necunoscători în ale matematicii… trioul perfect pentru o seară la Bookfest! Cu câțiva spectatori rătăciți și cu şeful editurii mândrindu-se că jumătate din ei sunt „ai lui” şi doar restul ie iubitorii dă matematică, neamule! (de fapt era una singură, Oana, protejata mea). Cu agorafobia care mă învăluia încet şi îmi ameţea oboseala și începutul de laringită (cool, m-am întors cu ceva concret de la Bookfest în afară de un rucsac plin cu cărţi, trăiască umezeala!). Cu un discurs (al meu) n’importe comment, căci j’aurais pu mieux faire (autoapreciere tranșantă în stilul remarcilor din celebrele caiete de note ale elevilor din Franţa, în care trebuia nu doar să scriu mediile bieților împricinați, ci şi să le atribui etichete succinte și totuși exhaustive). În fața trecătorilor grăbiți spre alte standuri, mi-am amestecat cu greu gândurile și vorbele, simțind că perorez în pustiu. Cunoști sentimentul acela de a fi singur cu tine însuți pe care îl ai în orice metropolă, în furnicarul celor care nu te văd și aleargă spre necunoscut în viețile lor paralele… aș fi putut la fel de bine să strig pe Magheru, să cânt acolo despre frumusețea matematicii și a lumii ideilor. Surprinzător, la sfârșit, unul dintre spectatori (nu, nu făcea parte din mulțimea oamenilor de la editură, cei care sunt publicul fidel al oricărei prezentări, după cum fusesem prea târziu înștiințată) mi-a spus că se bucură că a rămas să mă asculte. Și eu. Nu era chiar unul din scenariile la care mă așteptam, dar măcar n-a fost degeaba toată truda…

N-am asistat a doua zi la prezentarea lui Liviu, de frică. E cunoscut și scrie fain. Știu bine, merită cel puțin auditoriul lui Cărtărescu, dar generalizările mele apocaliptice ale experienței din ziua precedentă m-au făcut să îmi imaginez ce e mai rău. M-ar fi întristat să-l văd printre cel mult douăzeci de spectatori, duminica la prânz. Sper din toată inima că m-am înșelat în prevestirile-mi sumbre – n-am să îndrăznesc niciodată să îl întreb ceva despre asta, dacă tot n-am participat… Am fost o lașă, nu e nevoie să mi-o mai spui și tu. Contează că l-am citit?

Una peste alta, e bine că mi-au murit iluziile provinciale și că am văzut exact dimensiunea consumistă a unui astfel de târg. Da, sunt fascinante marea de cărți și prezentările, dacă ești spectator, ca mine în dimineața aceea. Ca autor pe cale de a deveni celebru însă, un târg de carte poate fi extrem de frustrant. Sau, cine știe? Poate că o prezență la o astfel de manifestare e o vaccinare necesară, o recalibrare a ego-ului. În fața atâtor cuvinte potrivite ale unor nume mari nu poți fi decât recunoscător, mic (încă!) și entuziast.

În fond, alegerea mea de a mă învârti o zi întreagă prin biblioteca aceea imensă și zumzăitoare a fost fastă, căci nu numai că m-a pregătit temeinic pentru auditoriul mișcător, de-o clipă, ci, dincolo de agorafobia care m-a însoțit cu încăpățânare, m-a ajutat să intru în miezul lucrurilor, în vânzoleala cuvintelor, în forfota literară de stup. Și chiar dacă n-o să devin un Cărtărescu la feminin sau o Andreea Esca, sunt privilegiată pentru că mai am de citit atâtea idei extraordinare.

(sursa foto: clip4art.com)