Dana Heuberger 
Albul ca iluzie, ca abstracțiune, ca aspirație sau ca negație… Paradoxal, mi se pare că este culoarea (sau non-culoarea) cea mai apropiată de umanitate, datorită modului dual în care poate fi percepută (aparent) contradictoriu și asimilată unor trăiri și evenimente (aparent) divergente. Albul generator de liniște ori de încremenire, de puritate sau de orbire, de fericire extremă, în momente fundamentale, ori chiar de doliu (în Japonia, unde se pare că până și culoarea kimonourilor stafiilor e albă), parafând începutul curat sau blocajele în fața unor întrebări prea aspre, tăcerea obstinentă ori profunzimile nebănuite, uitarea involuntară sau capitularea, greva japoneză ori pacea, seninătatea sau nesomnul, lumina sau teroarea, neprecupețita încredere sau naivitatea, neparticiparea sau înălțarea… Albul e oare cel ce oglindește nevinovăția, sau acela care consfințește crisparea de var a unui suflet pustiu?
Albul ca minciună. Albul ca adevăr. Albul ca ignorare a complexității cromatice și semantice a lumii și ca inventator de sensuri noi. Albul ca îngrădire, sau ca speranță. Albul ca necunoscut, sau ca destin. Albul ca așteptare și albul ca vis. Albul de gheață sau cel de nisip, albul cald, sau cel rece al luminii cumpărate din supermarket, ocrotitor al vieții noastre paleative de plante de seră poluată. Albul ca abis. Albul ca fantasmagorie. Albul care, după cum se știe, nu există. Până și Dudaș-baci ne-o spunea, învățându-ne meșteșugul exteriorizării noastre prin culoare: ceea ce numim alb este o combinație mai mult sau mai puțin potrivită de griuri, pe care un ochi exersat o vede, iar un om avizat o cunoaște, cel puțin teoretic. Albul de plumb și cel de zinc au gust metalic, teluric, albul de titan are iz cosmic, dar toate sunt falsuri ale căror imperfecțiuni le ignorăm cu bună știință, împreună cu ale noastre, propovăduind cu nonșalanță Absolutul. Dar oare simplificând, manipulând și distorsionând percepția nimicniciei și a mocirlei, faci bine, sau rău? Vânzând iluzii de puritate poți redefini idealuri și susține cărări crezute impracticabile, poți clădi personalități puternice și oameni mai buni, dar poți și supune mai ușor sau chiar frânge destine, în numele unei ideologii albe, dogmatice sau ariene. Și dacă refuzi greșeala și-o văruiești, atunci ea chiar nu mai există? Albind vieți și legende, nu faci decât să le decolorezi, adaptându-le scopului imediat, dar uscându-le seva dătătoare de sens.
Așa că Harap-Alb și Albă-ca-Zăpada n-au existat, dragi copii, iar Împăratul Alb e cam gri, chiar și atunci când își poartă hainele cele noi, care (în toate poveștile și realitățile) sunt transparente ca intențiile sale crezute ascunse. Și dacă-l așteptăm degeaba pe Făt-Frumos (indiferent de numele conspirativ pe care i-l alegem), în orice variantă sau cheie, fie ea și post-modernă, e pentru că nu există cai cu adevărat albi, ori falii albe în timp, sau nave cosmice suficient de curate cu care să ne salveze, degeaba ne oglindim fețele albe ca spuma laptelui în apa Izvorului Promisiunilor, degeaba declarăm că evenimentele sunt monocrome, ori că filmul nostru e alb-negru și că, în consecință, și soluțiile problemelor noastre (de personaje evident pozitive) trebuie să fie ușoare și imaculate. E trist, dar măcar, informați fiind, știm bine că viața asta nu mai are voie să se joace de-a alba-neagra cu noi (decât dacă, din lipsă de cunoștințe cromatice, i-o permitem să o facă) și că, descoperindu-i și acceptându-i întreaga paletă de nuanțe, o controlăm ceva mai bine. Și nu ne mai putem amăgi (nici chiar atunci când ne-o sugerează înțeleptul Saramago) că votul în alb e o dovadă de luciditate, că nu e de fapt o combinație de griuri și că el nu reprezintă o (altfel de) opțiune, că neparticiparea asumată poate fi vreodată albă. Nu ne mai putem amăgi, așa că suntem obligați ca, trăind, să acționăm. Să facem necesare valuri, a căror spumă să fie singura cu nuanțe sidefii, dar care să curețe Răul.
Nici măcar istoria noastră nu este albă. Nu ne mai putem amăgi nici acum, nici mâine, în ciuda surlelor și trâmbițelor albitului Centenar, și nici peste altă sută de ani. E trist? Dimpotrivă, a accepta policromia e o dovadă de maturitate la care se cuvine să ajungem. Să ne bucurăm, așadar, căci dacă Albul nu e, atunci nici Negrul nu e, și nici măcar Nimicul nu e, iar totul, chiar totul, capătă semnificații. Așa că până și actele noastre, crezute minore, pot deveni generatoare de schimbări policrome fundamental bune.
