Aceeași mare

„Înțelegeți, desigur, domnule, că obiecția mea nu este teoretică. E pur și simplu nedumerirea unui om care, stînd pe o plajă ce-i dă o anumită complicitate cu marea, se întreabă cum e corect: să iubească mai mult țărmul sau marea? Marea e ca o eliberare de țărm. Dar tot așa de bine pot să spun că e o eroare a țărmului. Rătăcirea de țărm. Îndoiala lui nemărginită. Întreaga mare, în toată vastitatea ei, nu face decât să caute un țărm, iar noi o vedem nemărginită și liberă. Și chiar dacă ar fi așa, asta am vrut eu? Să nu mai am nici un punct de sprijin? Să fiu atît de liber, încît să rămîn singur cu îndoielile mele? Încet, ele m-ar ucide.” (Octavian Paler, Scrisori imaginare)

Cel mai mult îmi place să privesc marea. Lângă ea toate celelalte entități observabile, palpabile sau nu, devin difuze și singurele mele demersuri posibile sunt s-o admir de-a pururi, s-o miros, s-o gust, să fiu în întregime a ei respirând odată cu valurile, îmbrățișând-o…

Texte! De ce mă tot încăpățânez să încerc să descriu inexplicabilul? Evidența care nu poate fi pironită în cuiele cuvintelor? Știu, o să-mi ierți nevolnicia, dar nu asta mă mână-n luptă, ci obstinația de a încerca să îi semăn mării. De a mă întoarce cu alt val, năruind, spălând și-apoi reclădind în retragere, mângâind cu liniște, nepăsare sau cu revoltă înspumată ruinele pateticelor edificii de nisip pe care eu le-am făcut posibile și tot eu le-am nivelat dintr-o mișcare necruțătoare. Și încăpățânarea de a persevera să-mi alin țărmul, păstrându-mi intacte adâncimea, puterea și necunoscutele comori.

Nu ți se întâmplă să te urmărească idei care ți-au creionat copilăria sau adolescența?  Fascinația nisipului (ca instrument de creat și demolat iluzii) și o armată de mici meșteri Manole, pe o plajă a cărei acalmie nu prevestește nicicând dezastrul, nu-ți umplu niciodată visele? Mie da. Mă bântuie periodic nisipul ca neputință, ca speranță scursă printre degete. Arzător, rupt din soare și îndărătnic, nu acceptă decât vremelnic să-ți ilustreze cu castele mărețe istoriile. Până la următorul val, când duse îți sunt de-a pururi turnulețele împodobite cu nisip ud picurând în șuvițe și trasând migăloase ornamente dantelate. Asemeni celor în stil gotic flamboaiant, după cum am constatat cu surprindere. Asemeni viziunilor lui Gaudi. Sau poate că stilul gotic și opera inegalabilului Gaudi sunt simple reprezentări imperfecte ale castelelor de nisip. Atâtea iluzii spălate de ape, atâtea castele în Spania pe care le-am pierdut în luptă, cu naivitate cu tot! Credeam că sunt tăiate în stâncă, dar erau de nisip, ca speranțele mele. Ca mine. Și (culmea!)  ajungând acum câtva timp pe țărmurile atât de visate ale Spaniei, am descoperit că nisipul e nisip numai acasă. Că nu poți clădi nici măcar utopii folosind doar pietricele, oricât de șlefuite și simetrice ar fi ele în rotunjimea și perfecțiunea lor comercială, oricât de ude ar fi. Că până și dimensiunea firelor de nisip contează. Că locul și momentul construcției (fie ea și iluzorie) sunt fundamentale. Iar dacă voi mai zidi vreodată castele, pe orice țărm, ar cam fi cazul să îmi procur și mortar. Am fost pe maluri ale altor mări decât cea a copilăriei, căutând același punct de sprijin și găsind de fiecare dată aceeași certitudine care ți se revelează, implacabilă, în fața imensității: ești un simplu fir de nisip purtat de valuri, ajutat sau strivit, întors ciclic la mal, niciodată însă în același loc, niciodată Acolo. Dar ce-ar fi toate sensurile vieții tale, imaginare sau nu, fără mare? Căci abia în clipa în care îți accepți nimicnicia poți începe să trăiești cu adevărat, încercând să folosești valul care te învăluie și poate, cine știe, să devii unul. Sau, dacă n-o fi să fie altfel în existența asta, să-ți accepți rolul de grăunte la temelia construcției. Devenind tu însuți o parte infimă, dar esențială, a tot ceea ce iubești.

Și știi ceva? Mările mele (cele cărora le aparțin, mai exact) au toate culori și stări diferite. E drept că Mediterana cea scânteind de la smarald la albastru marin, trecând prin nuanțe de turcoaz, safir, cobalt și multe altele, subtile, e cea care mi-a tăiat respirația. Uneori pare un uriaș giuvaier, încremenit și totuși cald, cu irizări neașteptate, alteori e de oțel, iar deseori valurile o fac să prindă viață și totul se învârte în jurul ei. Până și eșafodajele umane ce o secondează, crezute sau nu imuabile, sunt o încercare palidă de a ține pasul cu frumusețea sa cea de dincolo de cuvinte. Cu toate astea nu iubesc mai puțin Marea Neagră, cu alge cu tot. Chiar și atunci când e plumburie, de nepătruns. Și simt că toate țărmurile sunt de fapt ale aceleiași mări, cea care duce spre mine, odată cu briza. Aceeași mare, care mă așteaptă să mă redefinească la nesfârșit, val după val.

Și totuși, domnule Paler, marea poate părea o eliberare de țărm, sau chiar o eroare a acestuia, dar eu nu vreau să le despart iubindu-le diferit. Căci ele nu doar că fac schimb de materie, ci împrumută până și trăirile și întrebările noastre, biete organisme pluricelulare nevolnice. Marea, așa învolburată și nemărginită cum pare, e legitimată de țărm, care e creația ei din fiecare clipă. Nu e întreagă de una singură. Uneori mângâie țărmul iar alteori îl ceartă, după dispoziție, însă își trage seva din el, hrănindu-l. Și singură ciclicitatea transformărilor rocă-nisip, sub binecuvântarea apei, face ca familia mare-țărm să fie infinită (zise mintea mea plină de cifre), nemărginită și liberă. Liberă, tocmai pentru că punctul de sprijin al mării e nisipul și cel al malului e apa, căci orice libertate adevărată are nevoie de repere. Dacă te uiți cu atenție și te bucuri în același fel de un fir de nisip ca de valuri, n-ai cum să rămâi singur cu îndoielile tale pe țărm. Căci dacă ești atent și comunici cu briza, cu pescărușii, cu undele și până și cu soarele, atunci, privindu-le doar, ele îți împrumută pe termen lung din siguranța lor monolitică. Și îți dai seama de bucuria de a fi aproape liber. Condiționat de propriile tale repere, de nevoia de țărm după o avântare în mare, eliberat de nevoia de valuri.

(sursă foto: arhiva personală)