Alex. Ștefănescu 
În 1984, printre cele 800-900 (uneori 1 000) de scrisori pe care le primeam în fiecare lună pentru rubrica mea „Cenaclu prin corespondență” din SLAST, am găsit una trimisă de un elev de liceu din Craiova: Adrian Cioroianu. În mod surprinzător, adolescentul care mi se adresa cerându-mi o părere scria eseuri, nu poezii de dragoste, ca atâția alții de vârsta lui. Am remarcat imediat inteligența lui, i-am dat un răspuns încurajator și l-am îndemnat să nu adopte, prin contaminare, retorica emfatic-solemnă a lui Octavian Paler (de care părea influențat).
Au trecut anii. Adrian Cioroianu s-a afirmat ca un istoric și un eseist eminent, ajungând în 2007 și ministru de externe al României (funcție deținută timp de un an), iar în 2012 – decan al Facultății de Istorie a Universității din București (ceea ce, din punctul meu de vedere, înseamnă mai mult decât un ministru). Iar modul lui de a scrie nu mai face deloc atingere cu stilul teatral al lui Octavian Paler.
După ce, într-o împrejurare oarecare, am avut prilejul să ne cunoaștem direct, Adrian Cioroianu a scris în Dilema veche un articol emoționant, mărturisind că în tinerețe visa să dea mâna cândva cu doi oameni, Gheorghe Hagi și Alex. Ștefănescu. Și că își împlinise acest vis.
Așa se face că m-am împrietenit cu un bărbat mai tânăr decât mine cu 20 de ani. Această prietenie n-a fost tulburată nici de faptul că Adrian, frumos ca un Adonis (de care s-a îndrăgostit, cum se știe, până și Afrodita), atrăgea ca un magnet, oriunde ne-am fi aflat împreună, toate doamnele și domnișoarele din preajmă. Femei care altădată se adunau în jurul meu ca să mă asculte cu evlavie mă ignorau complet când era prezent și tânărul meu prieten și se adunau în jurul lui ca să-i soarbă (uneori, direct de pe buze) fiecare cuvânt.
M-am resemnat, la urma urmelor și mie mi-ar fi plăcut să-l ascult la nesfârșit vorbind despre culisele politicii internaționale din toate timpurile. A intervenit însă ceva care a pus la grea încercare prietenia noastră: un concurs de tras cu pistolul, organizat la mine în livadă.
Pistolul (cu bioxid de carbon comprimat și alice ușoare) este al meu și am și permis de port-armă pentru el. L-am cumpărat după ce niște hoți mi-au furat din garaj, într-o noapte, generatorul electric. Am și pus un afiș pe gard, rugându-i pe hoți să mai vină o dată, ca să-mi dea posibilitatea să-mi folosesc arma, dar polițiștii m-au convins că e o idee nefericită și am dat jos afișul.
O singură dată am recurs la pistol, trăgând cu el un „foc” de avertizare în plan vertical, așa cum scrie în regulament, și anume atunci când un bețiv mi-a luat pubela de la poartă și a început s-o târască după el. În loc să se sperie, bețivul m-a admonestat tot el pe mine: „Bravo, dom’le, nu ți-e rușine?! Omori oamenii pentru un tomberon?!”
Am organizat de-a lungul timpului concursuri de tras la țintă cu toți tinerii pe care îi cunosc și de fiecare dată, fără nicio excepție, i-am învins, la diferență mare de puncte. La un asemenea concurs a participat la un moment dat și Adrian Cioroianu. Alți doi participanți au fost eliminați repede din competiție, neîntrunind punctajul minim necesar. Am rămas în finală eu și Adonis. Doamnele și domnișoarele, metamorfozate în majorete, mă susțineau aparent pe mine, dar în realitate erau cu sufletul alături de Adrian. Am nimerit eu ținta, a nimerit-o el, am nimerit-o eu, a nimerit-o el și tot așa până la scorul de nouă la nouă. La a zecea rundă, eu am ezitat prea mult, mi-a obosit mâna ținută întinsă și, drept urmare, mi-a tremurat când am apăsat pe trăgaci. Adrian Cioroianu, fără să stea deloc pe gânduri, a ridicat pistolul și a tras exact în mijlocul țintei.
A izbucnit o furtună de aplauze, care le-a dat de gol pe doamne și domnișoare: nu țineau cu mine. Nu mi-a fost ușor, chiar dacă Adrian, cu un cavalerism care îi este caracteristic, mi-a spus: „Alex, știu că te-ai lăsat învins, ești mai bun decât mine…”
În sinea am hotărât ca orice s-ar întâmpla de acum înainte să nu ajung niciodată la un conflict cu Adrian Cioroianu și dacă totuși ajung să nu-l provoc la un duel cu pistolul.
