Alex. Ștefănescu Pe vremea când locuia la Craiova, Gabriel Chifu obișnuia ca, la fiecare început de primăvară, să se suie într-un tren de navetiști și să străbată 107 kilometri ca să vadă pâlcurile de viorele dintr-o pădure de pe malul Dunării. L-am însoțit și eu o dată într-o asemenea călătorie. În ceea ce făcea nu avea nimic teatral. Vorbea cu mine, râdea, îmi răspunea binevoitor la întrebările legate de satele pe care le vedeam pe fereastră. Dar n-ar fi abandonat pentru nimic în lume ideea de a merge la viorelele ascunse în pădure. Așa cum alții fac drumuri lungi ca să se aprovizioneze cu vin, el călătorea ca să se aprovizioneze cu frumusețe. Am regăsit recent ritualul într-un poem al său, Drum inițiatic, din tinerețe:
„107 kilometri străbat ca să întâmpin primăvara
în pădurea aceea de pe malul fluviului.
Acolo răsplata:
beţie de muguri dulci, şi jilavi, şi carnali, şi fierbinţi
(de bunăseamă, trupul risipit în mii de scântei al femeii iubite).
Firea pământului e plină de har ‒ izbucnesc
frăgezimi răcoroase de lumi din adânc neîncepute.
Firea pământului e plină de har – izbucnesc
frăgezimi răcoroase de lumi din adânc neîncepute.
În dans neîntrecut sulful, mercurul şi sarea.
Forfotă de seve cu aripi,
viscol de aştri în flăcări ce suie
prin trunchiul teilor, cântând, către cer…
Vântul picură în iarbă aur topit.
Prin tulpinile florilor gingaşe numite viorele
răsare, odată cu mireasma, un dumnezeu de mult uitat.
Seara mă întorc cu trenul personal în puhoiul
de navetişti. Cuţitul mirosului de transpiraţie,
al zgomotelor brutale nu mă mai atinge ca altădată:
transfigurat, sunt o candelă
în care arde o lumină pură, indestructibilă ‒ primăvara.”
