Alex. Ștefănescu 
Cristian Bădiliță (născut la 27 martie 1968, în orașul Săveni din județul Botoșani) este o combinație rar întâlnită de erudit și tânăr furios. Sunt și alte componente ale personalității sale care atrag atenția: spiritul ludic, fantezia, umorul, simțul absurdului, predilecția pentru proiecte de mare anvergură și, în același timp, simpatia pentru miniaturi. Însă ceea ce contrariază rămâne asocierea formației sale de savant (specialist în patristică, traducător din greaca veche și latină etc.) cu un nonconformism violent. Cu Cristian Bădiliță aproape nimeni nu se simte confortabil. Oamenii de bibliotecă tresar speriați când el își începe diatribele furibunde la adresa mediocrității și imposturii. Iar adepții antiintelectualismului se simt trădați văzându-l aplecat asupra unor incunabile. Cum să te porți cu Cristian Bădiliță ca să te poți bucura în liniște de spectacolul de inteligență și farmec pe care îl oferă zilnic lumii?
În ceea ce mă privește, beneficiez (cine știe pentru cât timp?) de un fel de imunitate, care mă face să mă gândesc la o experiență trăită cu ani în urmă în gara orașului Ulm din Germania. Era noapte și stăteam, cu bagajele lângă mine, pe o bancă de pe peron, în așteptarea unui tren. Deodată și-a făcut apariția un grup de tineri germani. Unul dintre ei s-a răstit la ceilalți și, într-o secundă, s-a încins o bătaie cum n-am mai văzut decât filme. Eu am încremenit. Tinerii se băteau chiar în jurul meu, sărind peste bancă, cărându-și pumni în cap unul altuia pe deasupra mea sau chiar folosindu-mă pentru câte o clipă ca adăpost. Și toate acestea fără să mă atingă. La un moment dat, din greșeală, cel care avusese inițiativa bătăii mi-a răsturnat o valiză, dar mi-a ridicat-o imediat și și-a cerut scuze.
Exact așa se întâmplă când se dezlănțuie Cristian Bădiliță împotriva tuturor. Eu mă aflu de obicei la mijloc, dar nicio o lovitură a lui nu mă atinge, deși nu sunt cu nimic mai merituos decât cei atacați. Ce mă fac – mă întreb cu groază în asemenea momente – dacă acest Jupiter Tonans al eseisticii românești află că nu cunosc nicio limbă moartă și că sunt cu totul străin de problemele creștinismului timpuriu?
*
Violența de limbaj, ca și nedreptățile flagrante pe care le face, blamând cu dispreț oameni de valoare, l-au condamnat pe Cristian Bădiliță la izolare. Până și soția lui l-a părăsit, cu copii cu tot, declarându-i că nu vrea să mai audă vreodată de el. Deprimat, cu lacrimi în ochi, Cristian m-a implorat să o conving să revină mai sentimente mai bune (lui nu-i mai răspundea nici la telefoane, nici la e-mail-uri).
I-am trimis atunci Smarandei un mesaj patetic:
Dragă (chiar dragă) Smaranda
Cu ani în urmă, când se întâmpla să vă întâlnesc pe tine și pe Cristian, mă gândeam: „Dacă extratereștrii, aflați la ani lumină de noi, ar dori să-și facă o idee despre cum sunt oamenii, pe ei doi, pe Cristian și Smaranda, i-aș trimite în cosmosul îndepărtat ca eșantion de umanitate. Ei doi sunt pentru mine Bărbatul și Femeia, ei doi sunt reprezentativi pentru ideea de om.”
Mi se părea că sunteți dăruiți de zei: frumoși, inteligenți, talentați, demni, voi doi formați pe atunci o pereche aristocratic-inaccesibilă, chiar dacă vă purtați cu toată lumea politicos și chiar prietenos. Cuplul vostru părea impermeabil la vulgaritatea vieții de fiecare zi.
Vă iubesc, Smaranda, foarte mult pe amândoi, în ciuda faptului că vă întâlnesc atât de rar. Dacă aș fi avut copii, ca voi aș fi vrut să fie.
L-am întâlnit, ieri, pe Cristian, la lansarea cărții lui, la Pitești, și m-a impresionat profund nefericirea lui, m-a zguduit să văd ce prăbușit moral este, parcă suferă de o boală misterioasă și îmbătrânește nu odată cu trecerea anilor, ci odată cu trecerea orelor.
L-am întrebat, de dragul lui și dintr-o curiozitate intelectuală, nu din indiscreție, ce se întâmplă cu el și, după întrebări insistente, cărora le răspundea fără mare dorință de a se confesa, am aflat că stați de mult timp departe unul de altul și că relația dintre voi nu mai este ce-a fost. Iar el nu se poate împăca deloc cu situația asta, suferă cumplit. Am remarcat, de altfel, și pe cont propriu faptul că suferă, parcă poartă cu sine, oriunde s-ar duce și oricâtă admirație i s-ar arăta, o săgeată înfiptă în spate.
Dragă Smaranda, te rog, te implor (așa cum l-am rugat și l-am implorat și pe el) fii bună și nu lăsa să se strice extraordinarul vostru cuplu. Țineți amândoi, în mâini, un superb vas de cristal, nu-i dați drumul, nu acceptați să se spargă!
Eu nu sunt în măsură să stabilesc cine dintre voi are dreptate, dar nici nu contează cine are dreptate. Motivele care vi se par poate importante, greu de trecut cu vederea, sunt fără îndoială (garantez eu asta) lipsite de orice importanță prin raportare la răul și josnicia din jurul nostru!
Este atât de simplu (deși pare imposibil) să reveniți la situația dinainte! Mă uitam odată la câțiva muncitori care îmi cărau mobila, cu prilejul unei mutări, și vedeam cum nu pot să iasă cu un dulap pe ușă, deși făceau eforturi supraomenești ca să-l scoată. Dulapul ar fi încăput foarte bine, dacă i s-ar fi schimbat cu un singur centimetru poziția. Un colț al lui se împiedica de rama ușii, dar ei nu vedeau asta. Eu, privind din afara situației, am înțeles cu ușurință motivul blocării, le-am explicat, și într-o secundă, schimbând foarte puțin, cu un minim efort, direcția în care acționau, au reușit să treacă dincolo.
Hai, Smaranda, îți spune Alex, puteți în mod sigur, fără să faceți mari concesii sau sacrificii, să reconstituiți cuplul la care mă uitam cu atâta admirație! De ce să dați satisfacție (fie și doar virtual) oamenilor de nimic care, ca să-și justifice ratarea, pretind că așa e ființa omenească, neputincioasă, prozaică, destinată pierzaniei? De ce să dați satisfacție răului care există în lume?
Tu și Cristian sunteți doi oameni aleși, salvați acum, repede, tot ce se poate salva! Dacă nu vă grăbiți, suferința morală o să vă aducă mari pierderi, în cele din urmă ireversibile. Dacă mai amânați, vă treziți bătrâni.
Aveți grijă unul de celălalt, în curând vine bătrânețea și nu va mai fi nimic de făcut! Este minunat că aveți copii, oamenii ca voi sunt primii îndreptățiți să aibă copii, dar copiii, oricât de mult ar conta pentru voi, își vor face până la urmă, inevitabil propria lor viață.
Nu renunțați la ceva atât de frumos, și vechi (deci nobil) și important cum este dragostea voastră!
Alex. Ștefănescu
*
Toate acestea se petreceau cu ani în urmă. Aș fi bucuros să aflu că între timp cei doi s-au împăcat și că familia lor s-a refăcut. S-a întâmplat însă altceva. Cristian Bădiliță m-a atacat ca din senin, năprasnic, așa cum făcuse și cu alți scriitori. Mi-a negat orice valoare, m-a călcat, la figurat vorbind, în picioare, m-a insultat cu ură, așa cum nici la Securitate nu fusesem insultat, pe vremea anchetării mele, în studenție. Și toate acestea fără vreun motiv, fără ca eu să-mi fi schimbat felul de a fi. Ce egoist și în același timp ce îngâmfat fusesem ignorând plângerile altora în legătură cu Cristian Bădiliță! Andrei Pleșu însuși, unul dintre cei mai îngăduitori oameni pe care îi cunosc, m-a oprit la ieșirea de la un spectacol și, jenat de propria lui intervenție, dar dornic să-și facă datoria să mă protejeze, m-a prevenit că tânărul meu prieten o să-mi arate în curând o altă față, hidoasă, așa cum i-a arătat și lui. I-am mulțumit formal,dar am zâmbit cu o superioritate tâmpă, crezând că mie nu mi se va întâmpla niciodată așa ceva. Și în scurtă vreme exact așa ceva mi s-a întâmplat.
(sursa foto: revistamistica.ro)
