Mihail Sebastian și lumea lui

Înainte de război, prin anii ’30, se ajungea foarte uşor la Sinaia. Te suiai în tren, trenul nu întârzia, şi descindeai repede într-un peisaj care nu amintea cu nimic de Bucureşti. Pe străzile micului şi cochetului oraş înconjurat de munţi puteai să întâlneşti scriitori, actori, regizori sau ziarişti faimoşi. Printre ei, pe Mihail Sebastian, publicist, dramaturg şi romancier, remarcabil prin puterea sa de seducţie, pe care şi-o exercita asupra cititorilor şi spectatorilor, dar şi asupra unor domnişoare sensibile, fermecate de amestecul de tandreţe şi umor, specific felului său de a fi. Mihail Sebastian era nu numai autorul, ci şi personajul unor comedii romantice, desfăşurate discret, fără spectatori şi aplauze, în viaţa de fiecare zi.

Trăia frumos, delicat, ascultând muzică, îndrăgostindu-se des, scriind numai când simţea cu adevărat dorinţa să scrie, analizând cu luciditate lumea din care făcea parte. Toate acestea reies din impresionantul său Jurnal, referitor la perioada 1935–1944, publicat cu mare întârziere, la peste cincizeci de la moartea sa. Întrucât conţine însemnări referitoare la profesorul lui Mihail Sebastian, Nae Ionescu, ca şi la scriitori cunoscuţi din epocă, Mircea Eliade, Emil Cioran, Camil Petrescu şi alţii, contaminaţi temporar de ideologii de extremă dreaptă, Jurnalul a fost folosit imediat, abuziv, în lungi campanii propagandistice. În felul acesta s-a pierdut din vedere tocmai ceea ce este omenesc şi dramatic în paginile lui. Scriitorul, un evreu luminat, cu o gândire europeană, fără nimic naţionalist în concepţia lui, nu putea înţelege cum profesorul pe care îl admira şi prietenii pe care îi iubea erau să în stare să vorbească în prezenţa lui, cu răceală şi cu o cruzime, fie şi involuntară, despre necesitatea luării unor măsuri represive împotriva evreilor. Integrat perfect în literatura română, folosind limba română cu virtuozitate, încrezător în valorile umaniste ale culturii, Mihail Sebastian descoperea, uimit, cu o uimire dureroasă că este vinovat fără vină, că trebuie să sufere pentru greşelile altora sau pur şi simplu pentru greşeli imaginare. Nu este vorba deci, în cazul lui, de o problemă ideologică, ci de una existenţială, trăită intens, cu o luciditate de om sensibil şi cultivat. „Câtă luciditate, atâta dramă”, spunea prietenul său, Camil Petrescu. Este o ecuaţie care i se potrivea perfect lui Mihail Sebastian.