Mihail Eminovici față în față cu Mihai Eminescu

Primele poezii scrise de Eminescu n-au nimic eminescian. Și sunt, în general, lipsite de poezie. Încă adolescent, cu mintea plină de ecourile lecturilor din Lepturariul lui Aron Pumnul, poetul imită într-un mod exterior diverse voci lirice din vremea lui. O face cu o seriozitate naivă, trăind o beție pe care Titu Maiorescu o va numi la un moment dat – referindu-se la alți autori – beția de cuvinte.

Peste mai bine de o sută de ani, tot într-un mod exterior – dar intenționat exterior − va imita acele voci lirice Mircea Cărtărescu, în volumul Levantul. Ceea ce Mircea Cărtărescu va parodia cu premeditare, Eminescu parodiază involuntar, în ambele cazuri totul bazându-se pe o familiarizare perfectă cu stilurile poetice ale epocii.

La mormântul lui Aron Pumnul, prima poezie publicată de Mihai Eminescu – pe vremea când avea 16 ani, era elev la K.K. Ober-Gymnazium din Cernăuți și semna Mihail Eminovici –, conține un singur vers demn de interes, un singur vers care ar fi putut atrage atenția unui cititor atent și binevoitor. Am să revin asupra lui. Deocamdată trebuie spus că toate celelalte versuri, greoi-bombastice, lipsite de capacitatea de a emoționa, nu anunță prin nimic un poet. În ceea ce mă privește, dacă le-aș fi primit la „poșta redacției”, i-aș fi răspuns autorului că nu are talent și că ar trebui să renunțe la poezie. Iar dacă autorul m-ar fi ascultat, n-aș fi știut niciodată că am săvârșit o crimă împotriva culturii.

„Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,/ Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;/ C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină/ Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,/ Se stinse-o dalbă stea!”

Poetul dezvoltă, după cum se vede, o retorică barocă, folosind cuvinte mari și serii sinonimice care eșuează în tautologii. Profesorul dispărut este definit, succesiv, ca un luceafăr, ca o lumină și ca o dalbă stea. Cele trei reprezentări ale unei prezențe luminoase în lume nu se completează reciproc și nici nu se rectifică una pe alta pentru a se ajunge la o îmbogățire sau la o nuanțare a semnificației. Este vorba doar de o repetare având drept scop umplerea tiparului prozodic.

Și celelalte imagini sunt convenționale și șterse, de inspirație școlăresc-livrescă. Ar fi putut fi activate din punct de vedere estetic, dar elevul de gimnaziu pare atât de mulțumit că le cunoaște și că le poate utiliza, încât nu mai face efortul să le curețe de rugină.

Și apoi, oricum, poezia scrisă la moartea profesorului său iubit, Aron Pumnul, erou al luptei pentru apărarea identității culturale a românilor în Bucovina aflată sub jurisdicție austriacă, este o odă funebră cu caracter oficial. Tânărul autor o scrie cu un scop precis – să o includă într-o broșură cuprinzând și versurile colegilor săi de gimnaziu, sub titlul comun Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziaști de-n Cernăuți la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. În aceste condiții, în mod inevitabil el are grijă să scrie cum se scrie. La o înmormântare nu te îmbraci original, ci porți obligatoriu haine de doliu, ceea ce înseamnă că accepți o uniformă a ceremonialului colectiv.

De altfel, celelalte patru poezii în limba română din broșură (alte două fiind scrise în germană), compuse de alți gimnaziști, sunt foarte asemănătoare cu poezia lui Eminescu. Iată, ca exemplu, cum sună necrologul în versuri semnat de Șt. Ștefureac:

„Plângi acum junime! Plângi cu întristare,/ Căci fatala moarte fără îndurare/ Ți-a răpit din sânu-ți, ce era mai rar,/ Ți-a răpit un mândru, scump mărgăritar!// Ți-a răpit, vai! Steaua, ce cu înfocare,/ Sus pe orizontul dulcii țării tale/ Fără contenire, falnic strălucea/ Și la metă naltă calea-ți arăta!”

Eminescu își începe discursul cu un verb la imperativ: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină!”; Ștefureac își începe și el discursul cu un verb la imperativ: „Plângi acum junime! Plângi cu întristare!”; Eminescu îl compară pe regretatul profesor cu o stea. Ștefureac îl compară și el cu o stea. Limbajul poetic, în totalitatea lui, este la amândoi autorii încărcat și teatral.

Afirmam la început că există un singur vers în artificioasa poezie a tânărului Eminescu (pe atunci – Eminovici) care te poate face să te gândești că autorul are simț poetic. Este vorba de versul următor:

„Metalica, vibrânda a clopotelor jale”

Poetul dă dovadă de curaj artistic amintind de jalea clopotelor. El trece peste ceea ce toată lumea știe, că dangătul clopotelor este un mijloc prin care oamenii își comunică tristețea, și își imaginează că și clopotele deplâng moartea lui Aron Pumnul. În plus, el individualizează jalea clopotelor, calificând-o drept metalică, vibrândă, cu o finețe a observării realității care va fi parte constitutivă a eminescianismului.

În mod curios, există o mărturie conform căreia tocmai acest vers nu-i plăcea lui Eminescu atunci când a încredințat poezia tiparului. Iată ce povestește Teodor V. Ștefanelli despre acest moment (în Amintiri despre Eminescu, 1914):

„Seara m-am dus iarăși la Eminescu și l-am aflat scriind o poezie. El mai schimba, mai adăogia, mai netezea, dar am observat că nu i-a plăcut că l-am surprins.”; „Mi-a citit apoi întreaga poezie.”; „ După cetire îmi spuse singur că începutul strofei a doua, adică «Metalica, vibrânda a clopotelor jale», nu-i place, dar nu mai are timp să prefacă poezia căci trebuie să o predea”.

Îți vine să crezi, gândindu-te la acest moment evocat de Ștefanelli, că tânărul Eminescu, încă neformat ca poet, a tresărit el însuși auzind sunetul nemaiauzit al poeziei eminesciene și primul lui impuls a fost să-l respingă. Era ca și cum ar fi vrut să-și refuze propriul destin.