Alex. Ștefănescu
Subţire, blondă şi mereu adâncită în lectură, Adriana Bittel pare desprinsă din poemul Îngerul cu o carte în mâini al lui Nichita Stănescu. Dacă titlul poemului ar fi fost Îngerul cu ochelari şi cu o carte în mâini, n-am fi mai avut nici o îndoială că prozatoarea descinde de acolo.
Adriana Bittel citeşte de o viaţă întreagă (de fapt, dinainte de-a se naşte, de mai multe generaţii). Cărţile nu fac parte din existenţa ei, cărţile sunt existenţa ei. Cu o modestie rar întâlnită la o scriitoare, ea îşi îndeplineşte fără să se plângă obligaţiile prozaice de femeie: face piaţa, spală, găteşte. Însă toate acestea le consideră mai degrabă un fel de formalităţi după încheierea cărora poate deschide seara, în sfârşit, o carte.
S-a născut la 31 mai 1946 la Bucureşti, ca fiică a lui Lazăr Bittel, funcţionar, şi a lui Alice Bittel (Margulius), avocată. Când a compus, copil fiind, o poveste care lăsa să se întrevadă talentul literar, tatăl ei, emoţionat, a rugat-o ca, dacă va ajunge vreodată scriitoare, să nu renunţe la numele de familie „Bittel”, oricât ar dezavantaja-o sonoritatea de cuvânt străin a acestui nume. Fetiţa a ţinut minte dorinţa lui şi, ajungând scriitoare, i-a respectat-o.
În timpul studenţiei, am fost coleg cu Adriana Bittel! Am stat cu ea în aceeaşi bancă, în special la seminarii! Era foarte frumoasă, aproape la fel de frumoasă ca acum. Şi fină. Şi binecrescută. Îi simţeam prezenţa, chiar şi când nu mă uitam la ea, printr-o iradiere de feminitate care nu mă lăsa să mă concentrez asupra subiectului pus în discuţie. Ada – aşa îi spuneam – nu simţea la rândul ei (presupun) o iradiere de masculinitate, astfel încât era foarte atentă şi dădea răspunsuri prompte la întrebările conducătorului de seminar.
Şi apoi, avea întotdeauna bibliografia făcută. Contrar prejudecăţilor în legătură cu blondele, era o blondă inteligentă, cultivată şi cu bun-gust.
Alături de Ada am trăit multe momente frumoase ale studenţiei. Şi eu, şi ea îl admiram pe tânărul nostru profesor Nicolae Manolescu (fiecare însă în alt fel!), care nu venea cu lecţia învăţată de acasă, ci gândea în faţa noastră, numai pentru noi, studenţii săi (sau aşa ni se părea nouă). Şi eu, şi ea ne-am amuzat când un coleg al nostru, simpatic-trăznitul George Arion, s-a oferit, la un seminar de marxism-leninism, să scrie un referat cu titlul General şi particular în gândirea generalilor şi particularilor. Şi eu, şi ea am râs din toată inima când Savin Bratu, conducătorul unui seminar de critică literară, ne-a invitat să analizăm cu metode de ultimă oră (ale criticii psihanalitice, structuraliste, de identificare etc.) poezia Căţeluş cu părul creţ.
Ada este pentru mine şi un martor preţios: ştie şi este dispusă să confirme că pe atunci aveam succes la femei (de fapt, la fete, dar sintagma consacrată este „succes la femei”), ceea ce adversarii mei literari de azi nu vor să admită. Ea ține minte că studentele de la Litere îmi dăduseră o poreclă de inspirație livrescă: „Mirabila sămânță”.
Ada, Ada, mi-e dor de vremea când eram studenţi!
