Întâlnire ratată cu Tudor Arghezi

În redacția revistei România literară se mai păstrează și azi, cu evlavie, fotoliul în care a stat în 1962, când a vizitat redacția, Tudor Arghezi (revista se numea atunci Gazeta literară, după modelul publicației sovietice Literaturnaia gazeta). În timpul ședințelor de sumar, mă uit pe furiș la acel fotoliu și mi-l imaginez pe poet studiindu-ne ironic prin lentilele ochelarilor cu rame negre și ținându-și bastonul vertical, cu mâna dreaptă, ca pe un sceptru.

Eu n-am fost de față când a avut loc acea vizită (aveam cincisprezece ani și eram elev la un liceu din Suceava). Dar ulterior, în timpul studenției mele la București, l-am întâlnit întâmplător pe poet pe stradă, pe lângă Universitate, și, luându-mi inima în dinți, i-am spus:

− Dv. ați povestit într-o tabletă că, la vârsta de nouă ani, v-ați întâlnit pe stradă, față în față, cu Eminescu. Și țin minte exclamația dv.: „L-am văzut pe Eminescu!” Acum pot să scriu, la rândul meu, că la vârsta de nouăsprezece ani l-am văzut pe un om care l-a văzut pe Eminescu.

Arghezi nu s-a arătat deloc încântat de această ideea a mea (cu care, sincer să fiu, credeam că o să-l cuceresc). S-a uitat ursuz la mine și mi-a dat o replică neprietenoasă:

‒ Adică eu sunt un intermediar?!

Apoi s-a urcat într-o mașină cu șofer care îl aștepta pe strada Edgar Quinet. Mi-am dat seama, tardiv, că fusesem, involuntar, nepoliticos. Din ceea ce spusesem se putea înțelege că Arghezi conta pentru mine nu ca poet, ci doar ca un om care l-a văzut pe Eminescu. Ar fi trebuit să-i spun cu totul altceva: „…țin minte exclamația dv.: «L-am văzut pe Eminescu!» Acum pot să scriu, la rândul meu, că la vârsta de nouăsprezece ani l-am văzut pe Arghezi.”

Despre mașina în care s-a urcat poetul după întâlnirea cu mine am aflat ulterior că îi fusese pusă la dispoziție, cu șofer cu tot, de Gheorghe Gheorghiu-Dej (care se simțea probabil vinovat pentru marginalizarea poetului, din motive politice, în primii ani de după instaurarea comunismului). Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit în 1965, dar noul conducător al PCR, Nicolae Ceaușescu, nu i-a retras lui Tudor Arghezi acest privilegiu. Mai mult decât atât, la moartea poetului (petrecută la 14 iulie 1967), Nicolae Ceaușescu i-a organizat funeralii naționale și, în plus, a stat el însuși de gardă, împreună cu alți înalți demnitari comuniști, la catafalcul lui Arghezi.

Țin minte bine momentul pentru că eu și prietenul meu, George Arion, ne-am dus la Ateneu să vedem ceremonia. Nicolae Ceaușescu și alți șapte nomenclaturiști făceau efectiv de gardă, stând patru pe o latură și patru pe cealaltă latură a catafalcului. Îi vedeam drepți și imobili, exprimând un respect fără margini față de trupul neînsuflețit, și m-am bucurat, cu o anumită maliție, că până și ei recunosc că un mare poet înseamnă mai mult decât un om politic, fie el și atotputernic. Nu-l cunoșteam decât pe Nicolae Ceaușescu, toată lumea își pusese în el mari speranțe. Aflu acum din ziarele epocii cine erau ceilalți șapte tovarăși smeriți: Chivu Stoica, Alexandru Bârlădeanu, Emil Bodnăraș, Ilie Verdeț, Iosif Bank, Paul Niculescu-Mizil, Manea Mănescu.