Alex. Ștefănescu
Înainte de 1989 s-a întâmplat să particip împreună cu Ana Blandiana la diverse întâlniri cu publicul. Ea era încă de atunci o vedetă a poeziei româneşti şi, în plus, reuşea să comunice instantaneu cu oameni necunoscuţi, creând o relaţie de complicitate cu ei. Ţin minte cum a electrizat odată sala cu o poezie (Dies ille, dies irae) pe care publicul a memorat-o pe loc. La a doua lectură, cerută poetei prin strigăte de „bis”, spectatorii au murmurat-o împreună cu ea, ca pe o rugăciune colectivă:
„O să vină ea,
Nu se poate altfel,
O să sosească
Şi ziua aceea
Amânată de veacuri,
O să vină
Se apropie,
Se şi aude
Pulsul ei bătând
Între zări,
O să vină ea,
Se simte în aer,
Nu mai poate întârzia,
Nu vă îndoiţi, o să vină
Ziua aceea
Orbitoare ca o sabie
Vibrând în lumină.”
Momentul a fost straniu şi de neuitat. Toată lumea înţelegea la ce se referea poeta. După câţiva ani, la 22 decembrie 1989, ziua orbitoare ca o sabie vibrând în lumină a venit.
P.S. În decembrie 2019, mergând la Hong-Kong pentru o manifestare literară internațională (erau prezenți acolo optzeci de scriitori importanți din diverse țări), Ana Blandiana a aflat de la translatorul ei că mii de studenți, participanți la marea și dramatica demonstrație anticomunistă de care s-a vorbit în toată lumea, s-au baricadat în perimetrul Politehnicii și sunt asediați de Poliție. Aveau nevoie de o poezie care să-i solidarizeze și încurajeze (de genul celor scandate sau cântate la noi, în 1990, în Piața Universității). Ana Blandiana le-a oferit tocmai poezia Dies ille, dies irae, în versiune engleză, care a devenit astfel, pentru moment, un fel de imn al „golanilor” din Hong-Kong! (În mod dezamăgitor, ceilalți scriitori veniți la Hong-Kong au evitat, chiar și în discuțiile lor particulare, orice referire la demonstrație, prefăcându-se că nu sunt la curent cu ce se întâmplă în jurul lor.)
*
Responsabilă şi gravă, Ana Blandiana ştie şi să se joace. Într-o vară din 1983 ne aflam, mai mulţi scriitori, printre care şi Ana Blandiana, la Oneşti, la „Zilele G. Călinescu”, organizate ca în fiecare an de Constantin Th. Ciobanu. Primarul oraşului ne-a făcut o surpriză plăcută suindu-ne într-un autobuz şi ducându-ne într-o livadă de cireşi, încărcaţi de cireşe coapte.
Parcă nimeriserăm în paradis, dar… nu ştiam ce să facem. Cu ochii obosiţi de lectura a mii de pagini, cu picioarele amorţite de şederea zilnică la masa de scris, clipeam stingheri în lumina soarelui, lipsiţi de orice iniţiativă. Atunci, Ana Blandiana a cules cireşe perechi şi le-a petrecut pe după urechi, drept cercei. Era frumoasă, ca o zeiţă a livezii. Ne-am simţit dezlegaţi pe loc de propria noastră stinghereală şi ne-am răspândit prin livadă.
P.S. Ulterior, aflat într-o vizită, am povestit cu entuziasm întâmplarea. Gazda, o poetă mai puţin importantă, dar ambiţioasă, a luat din frigider cireşe şi le-a agăţat de urechi drept cercei. Urmarea? Din cauza cireşelor foarte reci, s-a îmbolnăvit de otită.
*
Şi-o poate imagina cineva pe Ana Blandiana arbitrând un meci de fotbal? Presupun că nu. Şi totuşi un asemenea meci a avut loc.
Era tot în 1983, tot la Onești. Ca să ne scoată la soare dintre zidurile clădirilor între care participam la interminabile dezbateri (captivaţi de aceste dezbateri, întrutotul libere, uitam să ne mai uităm la ceas), primarul oraşului ne-a mai propus ceva: să jucăm un meci de fotbal pe stadionul oraşului. Să-l jucăm noi, scriitorii, nu să ne ducem ca spectatori la unul jucat de alţii! Propunerea a produs animaţie şi fost acceptată, tocmai pentru că era trăsnită.
Pe stadion ni s-a pus la dispoziţie echipament real, din acela folosit în meciurile oficiale, inclusiv ghete cu crampoane. Ana Blandiana, care de la început a anunţat că vrea să fie arbitru, a primit binecunoscutul costum negru şi un fluier. Nicolae Manolescu şi-a constituit o echipă puternică, chemându-i să joace alături de el pe Laurenţiu Ulici, Mircea Martin, Radu Călin Cristea şi Ion Bogdan Lefter (ultimii doi, tineri şi agili, membri ai Cenaclului de luni). Echipa din care făceam eu parte îi mai cuprindea pe (mai puţin sprintenii) Mihai Zamfir, Dan Culcer, Ovidiu Genaru şi Bogdan Ulmu.
Ca să nu jucăm în faţa unor tribune goale, ceea ce ar fi fost dezolant, primarul avusese grijă să aducă, cu concursul unei profesoare de română, patruzeci-cincizeci de eleve de liceu, instruite să aplaude când ar fi fost cazul. În timp ce ceilalţi se chinuiau să se îmbrace şi să se încalţe, trăgând de câte o mânecă sau sărind caraghios într-un picior, eu m-am furişat la fete şi le-am rugat – spre amuzamentul lor – să scandeze, când am să le fac semn: „În materie de sex/ Cel mai bun este Alex!”
Nu mă pricepeam deloc la fotbal, spre deosebire de Nicolae Manolescu, capabil să alerge şi să dribleze aproape ca un profesionist. Totuşi, când a început jocul, am început să mă agit cu mult zel. Drept urmare, încercând să-l deposedez pe Nicolae Manolescu de balon, l-am faultat grosolan. Imediat Ana Blandiana a fluierat şi a dictat lovitură liberă… în favoarea mea!
Nicolae Manolescu a început să protesteze:
– Este de neconceput! Alex m-a lovit pe mine, nu eu pe el.
– Nu contează! a spus hotărâtă Ana Blandiana. Alex a scris mai frumos despre cărţile mele decât tine. Iar dacă mai protestezi, te dau afară de pe teren.
Nicolae Manolescu fierbea de indignare. Tocmai atunci, cu un sadism care nu-mi este caracteristic, le-am făcut semn fetelor din tribună. Şi ele au început să scandeze:
– În materie de sex/ Cel mai bun este Alex!
Nicolae Manolescu a rămas consternat. Avea, pe faţă, expresia cuiva care simte că totul se prăbuşeşte în jurul lui.
*
În primăvara lui 2011 am invitat-o pe Ana Blandiana la una din întâlnirile cu elevii organizate de mine la Biblioteca Naţională. Au venit mulţi tineri, ca de obicei, interesaţi de literatură şi de discutarea ei în mod neconvenţional.
Am prezentat-o pe Ana Blandiana elevilor (unii dintre ei o ştiau de la televizor) şi am vorbit pe larg despre poezia ei. A venit momentul dialogului dintre elevi şi poetă. Un tânăr a întrebat-o:
– Aţi avut o copilărie fericită?
– Nu, a răspuns Ana Blandiana. Am avut o copilărie nefericită. Tatăl meu era la închisoare…
O rumoare de dezamăgire s-a ridicat din sală. Elevii credeau că tatăl poetei fusese un infractor. Ana Blandiana nu înţelegea ce se întâmplă şi zâmbea stângaci.
Mi-am dat seama atunci ce prăpastie s-a creat între generaţii. Aveam în faţă tineri care se născuseră după 1989 şi nu ştiau că în România au existat oameni închişi din motive politice. Am intervenit imediat şi le-am explicat. Fericiţi, în naivitatea lor, că o pot admira pe poetă fără reţinere, ei au ascultat-o în continuare cu atenţie, au aplaudat-o, iar la sfârşit s-au înghesuit să-i ceară autografe şi să se fotografieze cu ea.
